Limite si imagini

Sunt inca uluita. Am avut mult de alergat si de gandit in ultimele zile, si totusi, sunt uluita, iar aceasta uluiala nu trece cu una cu doua. Intamplarea respectiva m-a facut sa reflectez mult la niste lucruri.
Vineri seara, cand aveam mult de lucru, caci aveam de pregatit o sedinta importanta pentru sambata dimineata, lucram. Nu eram activa pe FB, avand treaba, adica nu postam, si nu intram in discutii. Mai aruncam, in schimb, cand si cand, un ochi. Cand colo, la un moment dat, ce vad? Printre “x si alti 10 prieteni si-au schimbat pozele de profil”, si unul dintre avataruri ERAM EU! Era sa cad la propriu de pe scaun. Dau click si ma duc cu o falca in cer si una in pamant sa ii scriu persoanei pe perete ca asa ceva nu se face, sa intreb daca s-a lovit la cap. Cand colo, acolo dau peste o discutie intre un el si ea, el ii postase poza mea pe perete si se incinsese un dialog…. Eu pe omul acela nu l-am avut in viata mea in lista. Si de unde sa aiba poza mea? Si de unde pana unde sa i-o posteze cuiva pe perete? Si de unde pana unde sa ajunga acea poza, fotografie de profil a altcuiva decat mine?

Am vrut sa ma supar, dar n-am putut, pentru ca oamenii aceia pareau intr-adevar senini. Habar nu aveau ce facusera rau, sau care e problema….  Raspuns, foarte relevant: “nu era cazul sa te sperii, sunt doar eu…si prietenul meu, om pasnic! Si scuze pentru tot..sigur am crezut si eu si el …ca e doar o foto de web..!
Doar o foto de web??????? O foto de web nu conteaza?  Cum doar o foto de web? Chiar si “o foto de web”, ea apartine cuiva, e cineva in ea, e facuta de un fotograf… Am dileme serioase. A fost un soc.  Ok, nu stii ca sunt eu, dar stii sigur ca NU ESTI TU. Cum naiba? Oricum, pareau asa de senini si de departe de subiect, incat mi-am dat seama ca nu am ce sa explic, si nici pe cine sa ma supar.

Prima mea reactie a fost sa vreau sa-mi inchid contul, complet. Sa il sterg, si la revedere. Eventual sa am un cont complet anonim, fara nume, date de identificare, fotografii. Sunt la fel de interesanta si anonima. Ca am aceeasi minte. Insa n-am vrut sa reactionez impulsiv. Am spus ca ma gandesc. Si de atunci ma tot gandesc. Nu stiu inca ce voi face si nici cand. Mi-am restrictionat absolut toate pozele, in acea seara, pierzand peste o ora (caci erau multe, eu fiind un om indragostit de imagine), si nu mai am nici poza de profil. Si n-am sa mai am, cel putin un timp. Nu pentru ca am dorinte de anonimat, nu pentru ca ma deranjeaza ca oamenii sa faca legatura dintre mine (numele), si dintre mine (un chip, niste trasaturi), pentru ca, oricum, sunt o persoana cu activitate publica (am moderat multe conferinte de afaceri, sunt in fotografii in presa din tara, etc), ci pentru ca ma deranjeaza ce s-a intamplat, si ma sperie, intr-un fel.

Bine, dincolo de incidentul acesta, suparator dar nu grav, problema este ca  oamenii nici nu realizau ce au facut rau. E o “foto de web”. Ca si cand tot ce gasim online este al nostru, al tuturor, bun comun. NU, nu este al nostru, nu este al tuturor. Cu precadere fotografiile. Si un deget daca ar fi fost, era degetul MEU. Trebuia sa-mi ramana mie.
Nu intelesesem oricum de unde pana unde a gasit el (care nu era si nu a fost niciodata in lista mea), acea poza. Ea spune ca a pus pe FB postarea mea de pe blog (acea poza figura in doua locuri: in profilul meu de FB, si ca ilustratie a unei postari pe blog, Esarfa), pentru ca-i placuse, el a intrat acolo, i-a placut si lui si… a salvat poza. Dar, pentru Dumnezeu, cand salvezi poze de pe un blog nu te intrebi daca nu e posesoarea blogului in poza? Si in ce scop salvezi poze de pe un blog?????? Ce sa faci cu ele? Cand habar nu ai cine scrie in spatele pseudonimului….

Pe blog, eu folosesc fie pozele mele (ALE MELE, facute de mine sau cu mine), sau poze de pe un site-banca de imagini, unde ele sunt libere de drepturi. Si asa mi se pare si firesc. Am fost jurnalista ani de zile, n-as concepe sa fur ceva. Pentru ca da, asta se cheama furt, la lua ceva si a refolosi, in alte scopuri…

Ei bine, eu, cea mai vajnica aparatoare a retelelor sociale, brusc, m-am gandit sa abandonez tot. Inca ma mai gandesc ce sa fac. Cel mai probabil, am sa inchid contul, si voi fi complet anonima, si inca si mai probabil, voi fi anoniM. Si nu, nu pot sa o iau ca pe un compliment, cum mi s-a sugerat. “I-a placut, si de aceea.” Nu exista, nu concep, acesta nu este un argument…. Sunt inca uluita.

ps. ca sa nu mai vorbim de faptul ca reactia mea, oricum ar fi fost aceasta, dar a fost dubla, caci fata de rochia care era in fotografie, am o afectiune cel putin dubla, sunt atasata sentimental de ea. Era rochia verde. Si da, decolteul meu.

New York-ul prin lentila unui iPhone

Pe Adrian Mihai l-am cunoscut in 2000.  Am vorbit mult cu el, ore intregi, pentru ca este un interlocutor pasionant. L-am vazut in elementul lui, la Universitatea din New York, la facultatea de jurnalism, unde e profesor. Cu aceeasi insufletire, am vorbit despre jurnalismul european versus jurnalismul american, despre patriotism, despre sinucidere, despre fidelitate, pe scurt, am vorbit cate in luna si in stele. Adrian este interlocutorul ideal, si nu cred inca sa fi intalnit pe cineva care sa-l egaleze. Are un dar extraordinar de a aranja si invarti cuvintele. Cel mai mare compliment, de altfel, a fost cand cineva imi spunea ca ne confunda stilul de a scrie.
Dar dincolo de cuvinte, Adrian este de fapt atras de vizual.  La Universitatea din New York, predă reportaj TV si multimedia. Fotografia a fost prima sa dragoste, demult, inca din adolescenta. A fost fascinat de ea, asa cum esti de o prima dragoste, cu toata intensitatea primelor senzatii. Apoi a descoperit camera de luat vederi. A facut documentare, a participat la realizarea catorva filme. In paralel, a revenit la fotografie, si a reinceput sa fotografieze cu aviditate, sa surprinda instantanee ale lumii, locuri, oameni, intâmplări.
Calatoreste mult, si alege destinatii neobisnuite. Nu exotice, ci frumoase, dar grele, cu condiții de călătorie extreme: Kilimandjaro, Alaska, țara Masai, desertul Gobi, Machu Picchu, Costa Rica, China și câte și mai câte. Pe toate le fotografiaza.
Cred că ați înțeles, din descrierea de până acum, că Adrian nu este un personaj comun. Este un om excepțional, în sensul de ieșit din medie, din tipar. Scriu asta deși știu că va strâmba din nas citind cuvintele astea, prea modest ca sa recunoasca. După atâția ani de când ne știm, îmi asum riscul de a-l supăra. Daca se supara, o sa-i treaca 🙂 Stie ca-l pretuiesc. Așa atipic cum vi l-am descris, Adrian nu a vrut niciodată să aibă un telefon mobil. Avea unul doar in scurtele sale sejururi în România, pentru că cei dragi trebuiau să-l poată contacta. Însă în rest, nu si-a dorit si nu a acceptat să aibă.

Fractured dream (Adrian Mihai, New York, august 2010)

Până când, acum un an, în iulie 2009, a făcut o schimbare majoră: și-a luat un telefon mobil. Un iPhone. Lumea aplicațiilor iPhone l-a fascinat, atunci. Dar mai presus de toate, Adrian a inceput să-și folosească iPhone-ul pentru a fotografia New York-ul, pe traseul dintre casă și facultate. Vizualul a prevalat asupra miilor de alte aplicatii iPhone. În metrou, pe traseu, editează fotografiile. iPhone-ul a devenit al treilea ochi al său. “Mi-a placut că seamănă, oarecum, a telefon și nu seamănă, prea mult, a cameră foto“, spune el.  E destul de discret cat sa permita fotografierea fara ca subiectul sa isi poata da seama. Instantaneele sunt, astfel, clipe de viata perfect surprinse. Neregizate, nepozate, nepregatite.
Isi incarca fotografiile in contul sau de Facebook, unde are deja 18 albume foto, toate cu aceasta tema: viata cotidiana la New York, din unghiuri surprinzatoare.O viziune personala, si totusi atat de universala, asupra orasului.
Lumini, priviri, fețe, frânturi, recompuneri urbane, acesta e universul său.
New York Daily News a scris deja despre el, si fara indoiala, inca multi altii vor mai scrie.
A trecut abia un an de cand a inceput.

Inutil sa va spun ca ador ceea ce face, si ca viziunea sa despre New York este total inedita.

p.s. “Ceva mic si serios, nu vorbe umflate“, a fost recomandarea, cand am spus ca vreau sa scriu despre asta.
Vaaai, ce prejudecati ai despre mine, auzi, vorbe umflate.”
Eh, vezi, Adrian, tocmai stilul descriptiv si naratiunea plina de atribute faceau si diferenta dintre jurnalismul francez si cel american, din discutia noastra de acum 10 ani.  Ciclice concluzii 🙂

Un an foto

Pe principiul “o fotografie face cat o mie de cuvinte”, mi-a venit, pe la inceputul lunii, ideea sa imi fac cel putin cate o fotografie zilnic, cel putin timp de un an.

Nu va fi usor, va fi greu. Sunt zile cand n-am chef sa vad pe nimeni. Zile cand nu ies din casa. Zile cand sunt suparata. Zile fara, cum le spun eu. Ei bine, anul acesta va trebui sa existe, fara gres, minim o imagine pe zi.

Mi se pare interesant sa am un an din viata mea in fotografii 🙂 Si zile bune, si zile proaste… Si zile in care alerg dintr-un capat in altul al orasului, si zile cand hibernez. Si iarna, si vara. Si pe ploaie si pe soare, si pe zapada, si in vijelii. Si cand nu vreau nimic, si cand as escalada Everestul.
Va fi intr-un fel un jurnal foto. Va surprinde fiecare stare de spirit. Se va vedea in atitudine, in priviri, dincolo de zambetul de circumstanta. Va fi un jurnal foto, fara goluri cronologice. Si prietenii mei fac evident parte din el. Si pantofii fac parte din peisaj 🙂

Vreau sa vad cum trece timpul, un an. De obicei, ni se pare ca nu trece, sau ca urmele sunt insesizabile. Ei bine, eu vreau sa am un an din viata mea imortalizat asa 🙂 Macar un an din viata sa pot stii zilnic despre mine… Sa ma pot uita, candva, cand timpul ma va indeparta de acest moment, [destul cat sa-mi inlature subiectivismul], si sa detectez cum trece timpul, cum ma modific, cum rad, cum plang, cum ma bucur, cum ma enervez. Viata, nimic altceva.
Proiectul a debutat pe 8 iulie 2010, in mod normal se va termina pe 7 iulie 2011. (montaj VG)