Mirandolina nu e Eva

Nu, in mod foarte clar, eu nu-s Eva. Si n-am fost niciodata Eva, era o simpla iluzie. Care Eva, va intrebati, probabil? Eva, personajul principal feminin din romanul “Fiul risipitor”al lui Radu Tudoran. Acea Eva, simbolul absolut al sacrificiului  (ca aia nu mai e dragoste…)

Candva, demult, o prietena buna mi-a spus ca eu seman cu Eva. Nu citisem cartea, am fost curioasa, am cautat-o si am citit-o. Fie ca eram eu mai mica, prea romantica, fie ca m-a prins intr-un moment al vietii cand eram tentata sa accept, mi s-a parut si mie ca seman cu Eva, desi nu-mi doream acest lucru (ca zau daca e de bine sa stai si sa astepti toata viata o himera, sa iubesti un EL care vine si pleaca, si revine in cele mai nepotrivite momente, sa-ti distrugi viata de fiecare data cand el apare ca sa mergi cu el, nu se stie pentru cat timp, sa nu indraznesti nici macar sa intrebi nimic, si sa o tot iei de la capat…  ce calvar! un Sisif feminin, indragostit, nu stiu nici macar daca demn de plans…). Ei bine, de atunci nu am mai recitit cartea. Doream mult s-o recitesc acum, in perioada asta (mi-era important acum, ca reper), asa ca a facut parte dintre cartile luate in vacanta.

Concluzia? Aiurea, nu-s nicio Eva.
Adica, sa explic: intr-o masura, sunt foarte Eva. In masura in care iubesc complet, definitiv, fara limite, in masura in care plasez dorintele fiintei iubite mai presus de dorintele mele, da, sunt Eva. In masura in care sunt feminina si fericita de feminitatea mea si de starea mea de femeie, in masura in care ma las condusa si supusa de cel pe care-l iubesc, da, sunt Eva. Si stiu ca sunt asa, dintotdeauna. Iubitul meu, un om important in viata mea, ma numea “ma geisha du Danube” (gheisa Dunarii). Si era un om care stia ce inseamna femeie supusa. Era nascut in Franta, dar era armean, ambii parinti se refugiasera in Franta de genocid. Civilizatiile din zona aceea geografica chiar cultiva imaginea si locul femeii supuse, asa incat, din gura lui, epitetul acela chiar are greutate dubla, iar el nu era genul sa se joace cu cuvintele. Relatia noastra a fost importanta, lunga si intensa. Ma cunostea, stia „ce-mi poate pielea”.
Bun, deci, recunosc, in salbaticia, hotararea si integritatea sentimentelor, in forta si intregul lor, sunt Eva. Ma daruiesc pana la capat si dincolo de el, imi depasesc limitele. Nu am, practic, limitari in fata fiintei iubite. As face ocolul pamantului si nu numai, din dragoste. Iubesc definitiv, iremediabil, ireversibil, total, cu cerul si pamantul, cu mintea, cu inima, cu corpul, cu sufletul si viscerele mele toate, pana in strafundurile cele mai adanci ale fiintei mele. Ma supun si sunt sclava iubitului meu, cu delectare si pasiune, cu devotiune si daruire. In asta, sunt Eva. Am intotdeauna 16 ani cand iubesc, si am sinceritatea si integritatea sentimentului PRIMORDIAL. Nu pastrez pentru mine insami niciun coltisor, nicio bucatica. In asta, sunt Eva, in felul de a iubi.

In schimb, in restul… oh, in restul nu-s Eva deloc, dar deloc. Eva visa sa traiasca in umbra fiintei iubite. Si eu visez sa traiesc langa fiinta iubita, sa il iubesc, sa il respect, sa il admir, sa il urmez, sa il ascult, dar visez sa exist prin mine insami, am ambitii personale si profesionale, visez sa fiu un om intreg (si cred ca sunt), tocmai, imi doresc sa-i dau motive sa fie mandru de mine si altfel decat pentru ca ma poseda si ma conduce, si pentru ca sunt „un animal frumos”. Si tocmai, pentru ca sunt un om ambitios si puternic, imi doresc sa ii placa cu atat mai mult sa fiu „a lui”, cu cat sunt capabila si independenta, si cu cat stie ca as putea fi oriunde in acel moment, dar aleg sa fiu cu el, langa el, a lui. Sa fie fericit si mandru de alegerea asta, pentru ca e constient ca pot alege si altfel, in orice clipa.
Deci nu-s deloc, dar deloc Eva, nu-mi doresc sa nu-mi doresc nimic de la viata, dimpotriva, nici nu pot intelege asta, nu face parte din sistemul meu de gandire. Da, si tocmai acesta este fantasticul contrast la mine (pe care numai cativa privilegiati au avut ocazia sa-l constate- cei pe care i-am iubit), faptul ca sunt atat de puternica si independenta, atat de stapana pe mine, calma, ambitioasa, severa, ca reusesc atat de multe profesional si totusi stiu sa ma mulez perfect in mainile alesului, sa fiu ascultatoare, sa fiu femeia „clasica”, desi par un cal naravas.  Nu, nu-s Eva, nu pot intelege o viata de la care sa nu-ti doresti nimic… sa traiesti doar intr-o asteptare… ma depaseste si n-are legatura cu ce as putea fi vreodata. Sa respiri si sa existi doar prin celalalt? Ah, nu. Eu imi doresc sa respir si sa exist IMPREUNA cu el, intr-un impreuna comun decis si comun admis, intr-un impreuna al bucuriei impartasite si hotarate in doi. In niciun caz nu-mi doresc sa nu exist decat prin el, ma si sperie gandul asta. Cred ca e obositor si pentru un el sa fie iubit asa, se poate speria de “responsabilitatea” brusca asupra unei intregi existente a unei persoane, care se lasa deplin doar in sarcina lui.

Si, cel mai hotarat, nu sunt Eva in sensul ca NU, nu l-as mai primi inapoi, nu oricand, nu oricat, nu in orice conditii.  Da, l-as primi inapoi, un timp, un ANUMIT timp, atentie. Si in anumite circumstante. Dar nu oricand, oricat… Exclus. Probabil ca l-as fi primit si eu, ca si Eva, prima oara. Desi i-a facut rau sotului ei, Oswald, eu inteleg alegerea ei de atunci. Nu-si iubea sotul, si e greu sa traiesti intr-un dulceag confort, dar caldut, fara pasiune. Neparasindu-si atunci sotul, tot l-ar fi inselat si mintit, in privinta sentimentelor pe care le nutrea, oricum, si nu era in regula, minciuna cu gandul fiind la fel de grava in ochii mei. Bun, deci probabil ca as fi facut ca ea. Dupa care, insa… NICIUNA, dar ABSOLUT niciuna dintre intoarcerile lui eu n-as fi cautionat-o. Nu. Pur si simplu. Si nu ma laud, e din realitate. Sunt doi care pot spune ca asa e. S-ar mai fi intors, dar nu, era prea tarziu. Eu am spus „e prea tarziu”. Desi ii iubisem pana la sange si lacrimi, ani intregi, de sihastrie. Cand e prea mult, e prea mult, si cand e prea tarziu, e prea tarziu. Iar prea tarziu e degeaba.  Asa ca NU, nici in asta nu-s Eva. Nu primesc oricand inapoi omul, chiar daca l-am iubit la nemurire, si chiar daca ii pastrez un sentiment aparte, de prietenie, respect si simpatie extrema (asa cum pastrez eu celor pe care i-am iubit). Dar cand e prea tarziu… poate sa se dea si peste cap… nu mai.

Asa ca, nu-s Eva. Draga mea Flori, nu-s Eva. Si n-am fost niciun moment.
Culmea e ca recitind cartea… eh… mi-am gasit puncte comune cu EL, da, culmea! Cu personajul masculin al povestii. Acel el nu prea pozitiv, care apare si dispare, care ii distruge Evei viata. Ii inteleg cinismul, intr-un fel il impartasesc, pana la un punct. Ii inteleg dispretul fata de oameni (il resimt si eu, destul de mult, cand privesc in jur). Ii inteleg dorul de duca (nu pot sta intr-un loc, ma atrofiez). Mi-am gasit puncte comune cu el, si intr-un fel, eu sunt un hibrid dintre Eva si el, de fapt 🙂

ps. Dar da, pseudonimul meu, la un ziar, a fost intr-o vreme, Eva. Eva nu pentru personajul de roman (nu citisem inca), cat pentru simbolul femininului absolut. Si m-a mai chemat si Maeva 🙂
Si Jack, in vremuri cand nu vroiam sa pierd vremea explicand in zadar… etc, cunoasteti probabil povestea.

Aeroportul. Meu? Nostru?

Guest Post Flory (careia ii datorez nu o bomboana, ci un vagon de bomboane). Multumesc mult. Am considerat ca acest comentariu, adresat Mirandolinei, merita sa fie altceva decat un simplu comentariu… Multumesc, Flory. Ai cuvantul!
p.s. Ceea ce Flory denumeste mai jos “Aeroportul” este o scrisoare scrisa de mine.
p.p.s. Nu stiu cat e de inteligibila povestea, pentru neinitiati, dar nici clara nu se doreste. E din categoria “criptice” 🙂 

“Ideea, in legatura cu “Aeroport” este ca scrisoarea aceea a capatat o viata a ei, proprie; ea, ca obiect, ca lucru palpabil (ca de ne-am apuca sa-i punem sub lupa si continutul, ar exista sansa sa ramanem, in ziua marelui dezastru definitiv, produs sub o potentiala ciuperca atomica, doar gandacii de bucatarie cu mine si cu tine si cu “Aeroport”-ul, disecandu-i urzeala executata minutios, in filigran, una dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste pe care mi-a fost dat sa le citesc vreodata mie, specialistul absolut al scrisorilor de dragoste “submissive”. Am tinut-o vreo 2 ani la capatul patului, pe noptiera, langa lampa de noapte, etuiul ochelarilor, cartea in curs de lectura si castronelul cu struguri. ma crezi ca mi-a fost frica de ea? iti explic si in ce fel “frica”: n-a mai fost ca la recitirea a zecea, a cinsprezecea sau cine mai stie a cata oara a uneia dintre cartile care mi-au modelat, intr-un fel, parcurgerea drumului dinspre intuneric catre lumina (Fiul Risipitor – Radu Tudoran). n-a mai fost ca si cum, desi stiam pagini intregi pe dinafara, inca mai speram ca Eva, in pauza dintre lecturi (cateva luni, uneori cativa ani), va fi invatat intre timp fie sa spuna nu, fie sa puna conditii clare dar nu ca la piata; iubitul ei nenumit nu era genul “animal domestic”, sau… cred acum, cu experienta unei vieti, ca era doar ca ea (femeie, deh, ce pretentii sa ai) isi juca cartea vietii prea la vedere, prea altruist – destructiv nestiind ca barbatii au creierul mai mic decat al nostru, ca nu sunt, nu pot fi (fiziologic vorbind) multitasking, ca degeaba le scrii fantastice elegii de tandrete, degeaba despici (si pentru tine, si pentru El), in toate partile componente o traire care pe tine te mistuie pana la incandescenta. pentru ca el, marele El (revenind la Eva) o privea de fiecare data cu o uimire de inceput de lume, rugand-o “sa se dea mai incolo, sa nu-i ia soarele”. la fel de bine ar fi putut-o ruga sa-i taie unghiile de la picioare, sa-i dea o aspirina sau un branci pe scari; pentru ca esentialul, suferinta dincolo de suportabilul omenesc-afectiv, ne-am asumat-o noi, femeile, cu de la noi putere, ca pe un ritual imuabil de dinaintea dansului imperecherii. perpetuarea speciei, chestii, nu stiu ce…

apoi am ascuns-o. nu cred ca am facut-o deliberat, s-a ascuns singura, intr-o cutie mare de carton, alaturi de o stiva de carti dragi care n-au mai incaput in rafturile bibliotecii, cand m-am mutat intr-o alta locuinta. a reaparut (si m-a si lovit drept peste ochi) la urmatoarea mutare. n-am mai stiut sa spun daca imi este inamic sau prieten; litera tiparita are asupra mea (si a avut dintotdeauna, de cand ma stiu) o putere magica. am pus-o imediat intr-un dosar, alaturi de alte “hartii deosebit de importante”, atat de importante incat uiti in secunda imediat urmatoare unde le-ai pus si nu le mai gasesti decat la urmatoarea mutare, la dezmembrarea in bucatele a tot ceea ce iti apartine: mobilier, plante, animalute, haine, obiecte de uz casnic…

n-ai sa te miri daca am sa-ti spun ca a re aparut cand ma asteptam cel mai putin, nu-i asa?! in mijlocul unei casnicii facute parca pentru doua eternitati (nu ne unim destinele pana la prima, pana la nu stiu ce statie intermediara), casnicie facuta tandari intr-un mod atat de stupid, atat de loc comun incat nici acum, la implinirea unui an (Valentine’s Day), nu pot crede ca a fost deadevaratelea, ca chiar mi s-a intamplat. fusesera spuse toate cuvintele, varsate toate lacrimile, folosita toata logica argumentativa, toate exemplele altor esuati in nefericire si nimic n-a mai folosit la nimic. eram din nou pe mocheta, printre geamantane si mobila dezmembrata, cu picioarele incrucisate sub mine, cu doua uriase cutii de carton in care sortam carti de IT (ale lui), carti de Organizational Communications (ale mele), certificate de nastere, chitante de taxe, facturi vechi, felicitari primite de niste Craciunuri comune (cand inca mai traia mama si era aici si mie imi era imens bine fara sa stiu, macinata tembel de grijile cotidiene), cand casa ne era inca plina de prieteni (pe care, incapabil de relatii sociale, i-a indepartat rand pe rand), de niste zile de nastere in care, venind acasa, gaseam pe masa din sufragerie o ditamai jardiniera din fier forjat, cu ditamai plantele tropicale inalte pana la lustra, cu un El transpirat, fericit (in sensul de: surpriseeeee… ia uite ce flori ti-am adus – ca tinuse el minte ca voiam sa redecorez patio-ul).

si dintr-o data, cand chiar cea mai putina nevoie as fi avut sa ma aplec asupra unei alte fabuloase Istorii de Dragoste, eu insami pustiita pana aproape de anularea sinelui (Dumnezeule mare, oare pentru a cata oara?!) a re aparut, luandu-ma, ca de fiecare data, absolut pe nepregatitelea.

ei bine, in cazul “Aeroport”-ului nu mai am ce spera, imi este contemporan, stiu cu certitudine ca s-a intamplat aici, aproape alaturi de mine, nu in alt timp, nu in alta dimensiune si ca, indiferent de cate ori as reciti, indiferent cat de mult timp as pune intre lecturi, nu se va fi schimbat nimic, Eva continua sa existe, sa-si urmeze destinul, drumul sinuos prin viata care parca-i apartine, parca nu… si, tot ce pot sa sper, poate nemai reeditand, iar si iar…

“disperarea in zona”, era fluxul invizibil creeat pe inainte – inapoi, efluviul emotional intrat pe canalul comunicant dintre transmitator (eu), respectiv receptor (tu) – si pentru asta imi datorezi o bomboana (pentru a-ti fi reimprospatat una dintre regulile de baza ale procesului de comunicare scrisa, anul intai de facultate :)

am realizat, recitind si eu, ca “plangeam” iar pentru un lapte varsat acum o eternitate cand eu, in acceptiunea cea mai stricta a lui, a cuvantului, sunt o supravietuitoare.

si tu la fel (sigur, la alti parametri, pe alte coordonate)

…si atunci?!”

Mirandolina: Eh, da, si atunci… Oftez, si-s fara cuvinte. Nu stiu prin ce magie acel text a devenit atat de important in viata ta. El a fost, intr-a mea, acum aproape ca ma gandesc ca era intr-una din vietile mele anterioare, acel aeroport. Nu imi dau seama, si nu mi-am dat seama niciodata de ce te-a “atins” atat de mult acel text. El era foarte personal, si foarte direct. Erau simtirile mele in cuvinte. Erau maruntaiele mele pe hartie. Era o exprimare cat se poate de cruda a ceea ce simteam. Nu mi-am dat seama ca va afecta pe cineva in asemenea masura incat sa faca parte din istoria sa personala, si sa aiba o viata proprie, sa reapara din cutii, dintre hartii, in momente cruciale.

In ce ma priveste, Eva a evoluat. Da, tu mi-ai spus prima data in viata ca seman cu Eva.  Culmea e ca intr-o vreme, pseudonimul sub care scriam era Eva. Eva printre Iasomie, Jack, si tone de alte nume, naiba le mai stie, si alea-s din vieti anterioare, Mirandolina actual, incantata. Am cautat cartea si am citit-o. Mi s-a parut atat de tragica si de neagra incat n-am mai recitit-o niciodata de atunci. Planuiesc sa o fac acum. Insa acum vreo 2 saptamani am vazut o ecranizare a cartii, numita Eva. Ciudata ecranizare, dar ma rog. Existenta. In ce ma priveste, asemanarea mea cu Eva se opreste intr-un punct. Iubirea e la fel de intensa, neconditionata si fara limite. Insa… ei, insa… si de aici devine prea intim ca sa exprim asta in public. Poate doar daca ramanea anonim, locul acesta, asa cum s-a dorit a fi. Insa nu mai e, si atunci… 🙂

Repet si intaresc: iti datorez un vagon de bomboane. Ti le livrez in SUA, sau le mancam la Bucuresti? 😛