Acasa

Locuiesc intr-o casuta bulgareasca pe malul marii, traditionala, in inima orasului vechi, partea care imi place cel mai mult din locul acesta. Ma trezesc si adorm in zgomotul mării. Strazile sunt pietruite, in panta, care mai de care mai abrupte, toate inguste. Casele sunt cu etaj, de lemn, cu balcoane si terase generoase. Toate curtile au flori, si mereu ii vezi pe proprietari ingrijindu-le. Aproape toti au pisici.
Doamna care tine pensiunea din casuta traditionala nu vorbeste engleza aproape deloc, e prima data cand simt ca e nevoie sa invat ceva bulgara. Cand am ajuns, joi, m-a intrebat daca am venit cu autocarul. Am zambit si am spus: nu, cu masina. M-a privit cam straniu, cred ca i se pare departe locul de unde vin, si neobisnuit sa calatoresc singura. (oricum, autocare nici nu sunt, ea nu stie, eu stiu ) Apoi a intrebat unde am parcat. In capatul peninsulei, am incercat sa ii spun. A zis sa aduc masina incoace, langa casa (desi, repet, strazile sunt extrem de stramte si in panta). Am adus-o, am lipit-o de casa, s-a dus sa vorbeasca si cu vecinii ca las masina acolo (ei trebuie sa iasa pe langa mine si locul e ingust). A doua zi dimineata,  ma astepta cu un bilet scris in romana, cum ca primarul a dat nu stiu ce hotarare sa nu mai parcam nu stiu cum Saraca, cum a cautat ea pe Google translate si s-a apucat sa ortografieze in romana. Am mutat masina, zambind, si fara sa discut.
Seara a urcat la mine cu ziarul in mana, sa-mi arate ca scrie ca primarul a dat asa hotarare. Asa era. Intre 2 si 10 iunie, este o hotarare temporara. M-a induiosat. Voia sa fie sigura ca o cred.
Si m-am induiosat si ca intr-un oras asa mic, inca au ziare pe hartie
Am descoperit locul acesta in mai 2013, am revenit de zeci de ori intre timp. Este o oaza de liniste si normalitate si nu o voi parasi niciodata.
Ma intreba cineva daca este mai frumos decat sudul Frantei. Nu, nu este mai frumos decât sudul Frantei, este foarte frumos intr-un fel diferit, și mai ales, are încă lucruri pe care sudul Frantei nu le va mai avea niciodata.
Nici sudul Franței și nici lumea “civilizata”, globalizata, din pacate. Lumea cimentata, locurile cu mult beton si sticla.
#deceiubescsudulBulgariei

 

O definitie simpla a fericirii

E o căldură moale, e liniște, gol, aud mare si pescăruși. Muzica e în surdina. Ascult valurile. Apa e calda și extrem de curata. Ascult liniștea.
Aici e locul meu de suflet. Sunt mai linistita, mai frumoasa. Aici trebuie sa-mi cumpar casuta si sa stau si sa scriu. Nu credeam ca ma voi regasi atat de tare intr-un loc, ca-mi va opri alergarea si freamatul permanent, cum a facut-o locul asta. In continuare am nevoie de nou, de schimbare, de necunoscut, de neprevazut, de actiune, de aventura. Dar aici va fi locul permanent de ancora, acum stiu.
Felul în care îți sta parul și iți arată pielea este si indicatorul stării de spirit, stărilor de bine sau de rău. Prima data am înțeles asta când am locuit la Cluj. Parul era trist.  Era o campanie (electorala) foarte grea, împotriva lui Boc, în colegiul lui. Am câștigat, dar am suferit. A fost cu multe eforturi, ore de nesomn si chin. Am suferit. Parul, și el. Corpul nostru spune mai multe decat stim sa auzim.
Aici parul meu e fericit. Ca fiecare por din corp. Vad asta pana si eu, care nu prea ma iubesc, din pacate.
Aici incep sa ma accept, sa ma vad cu putin mai multa indulgenta. Mi-e bine. Nu mai sunt asa de in revolta…
Ce traiesc aici este o definitie simpla a fericirii. Si miros marea si smochinii. Si merg pe stradute si ma bucur.
Mă simt fericita. O fericire simpla, care nu are nevoie de nimic din artificiile unei existente complicate. Cred ca aici îmi găsesc liniștea
Concluzia: sigur îmi trebuie căsuță aici. Devine evident

gm1 gm2 gm3 gm4 gm5 gm9 gm10 gm11 gm12 gm14 gm15 gm16 gm17 gm19
gm4

 

Cat mai e pana departe?

O intrebare a unei amice m-a interpelat brusc. Copila ei o intrebase: “Cate zile mai avem?” Exact asa, cate zile mai avem, nu cate zile mai sunt.  Ciudat cum uneori unele exprimari au nuante atat de adanci. Ea era perplexa, nu prea stia ce sa raspunda. Am sfatuit-o sa ofere ea orizonturi.
Dacă nu știu pana la ce, nu am cum sa răspund. Pana vine Moș Crăciun? Pana la vacanta? Pana înfloresc ghioceii?
Pana crești mare?
A functionat. Ma asteptam sa mearga, ma pricep un pic. Instinctiv, nu lucruri invatate. Lucruri simtite care “bat” orice manual sau regula tarziu invatata.
Dincolo de asta, intrebarea copilei m-a rascolit si pe mine. Din cel putin doua puncte de vedere.
Unu: mereu asteptam ceva, de mici. Ceva definit: vacanta la mare, bradul de Craciun, examenul, tabara, primavara, sau ceva mai nedefinit, cum ar fi fericirea, linistea, marea dragoste, somnul, apusurile.
Al doilea punct de vedere e mai cutremurator: cate ore mai avem? Da, suntem finiti. Avem un numar de ore. Ele trec. Si in timp ce scriu, pana voi fi terminat, imi vor fi ramas mai putine ore, fie si cu o fractiune de ora. Dar mai putine, implacabil. Nu intotdeauna realizam asta.

Si acum sa “combinam” cele doua aspecte. Desi avem ore finite, care se consuma, ni le petrecem asteptand. Uneori, procesul asteptarii este mai important decat momentul implinirii. Si e pacat, caci ne traim viata “sporadic”, intre asteptari, pe peroane, uneori luand trenurile care vin, alteori ratandu-le.
Nu trebuie sa incetam sa traim niciodata pana in momentul mortii, scriam acum ceva timp. In fata intrebarii copilei, sunt inca si mai convinsa ca nu trebuie sa murim mai devreme decat incetam sa respiram. Din pacate, cunosc o gramada de “morti” vii care umbla pe strazi, si peste care vine toamna, iarna, primavara, vara, iar toamna, iarna, primavara….