Uniforma

Am fost un copil cuminte, prea cuminte, disciplinat. Din dorinta, nu din pedeapsa. Din alegere, nu din constrangere.
Si azi, respect ierarhia. Sunt si azi cuminte si disciplinata. Din dorinta proprie. O singura problema am: trebuie sa simt (sa recunosc cu toate simturile, instinctiv) ca ierarhia este corecta, ca merita, ca e fireasca. Altfel… nu prea.

Exif_JPEG_PICTUREBine, nu asta era subiectul. Ajunsa in Franta, la 18 ani, proaspat iesita din comunism, abia dadusem la o parte perdeaua de fier, cum ar veni, si pasisem in lumea libera. Ei bine, inainte de 89 noi n-aveam blugi. Adica aveam, unii dintre noi, de prin diverse locuri. Dar asa, in general, nu erau, asimilati cu lumea occidentala fiind. Eu aveam, adusi de mama 😉 Si purtam des.
Odata sosita in Franta, n-am mai purtat niciodata blugi, ani intregi, {poate aveam o pereche, singura, ratacita prin dulap}, decat de cateva ori pe an. Puteai sa faci cruce rosie in calendar cand ma vedeai pe mine in blugi, de altfel, colegii mei de redactie (mai tarziu), ma primeau cu exclamatii cand ma vedeau imbracata asa, neobisnuiti fiind. Dintr-un simplu motiv, pe care rar l-am dezvaluit… pai blugii erau o alta uniforma. Asa au vazut-o ochii mei de copil, de 18 ani, ajunsa acolo, in acel renumit Occident. Baieti ca si fete, indiferent de sex, deci, de la 1 ianuarie la 31 decembrie, indiferent de anotimp, deci, imbracati in blugi. Acum spuneti-mi mie ce era asta decat o ALTA uniforma? Eliberata de prea curand de uniforme, am dorit sa NU mai imbrac uniforme. Am boicotat blugii. Nu in mod extremist. Purtam de cateva ori pe an 😉 atat. Poate datorita acestor obiceiuri vestimentare mi s-a spus “madame” mult prea repede, si ma enervam, caci mie “doamna” nu mi se pare de bine, ci “domnisoara” 😀 Plus ca aratam copil de-a dreptul 🙂

Aveam o gluma, dupa. M-am casatorit la 24 de ani. Si spuneam: “cum mi s-a spus madame pe nedrept 6 ani, sa mi se spuna mademoiselle timp de 6 ani.” 😀 Am de luat, cum ar veni 😉

Dincolo de glume, uniformizarea ma sperie. In orice. In vestimentatie, in comportament, in limbaj, in vorbire. E stavila in calea libertatilor. Bine, din pacate, multi indivizi nici nu-si pun problema sa “se demarcheze”, sa traiasca, sa fie liberi. Urmeaza cai batatorite, incercate, stabilite. “Mi-a zis mama ca ustura. Focul arde.”  Si nu gandesc cu propriul cap… sa cantareasca ce isi doresc, ce e mai bine pentru ei.

Mai tarziu… ditamai personalitatea formata, vin in Romania, la 27 de ani. Si aud: “o femeie la varsta ta nu se imbraca asa... ” Pai pana si expresia “o femeie la varsta ta” ma scotea din sarite. In Franta, la 27 de ani s-ar fi spus: “o fata la varsta ta“… 🙂 Problema de perceptie… Cat despre ce trebuie sa facem cand avem o anumita varsta… asta ma scoate de-a dreptul din minti. Singurele limite pe care mi le impun sunt ale bunului simt, ale decentei, ale cutumelor locului (in masura in care interactionez cu un anume mediu, atunci respect regulile jocului, este firesc). In rest… libera. Jos uniformizarea mintilor! Respect traditiile si ierarhia, si sunt cuminte. Dar doar in masura in care nu impietez pe libertatile altora. In rest, nu asteptati de la mine sa port uniforma. Jamais. Niciodata. Never. Nunca.

ps. o exceptie: daca ma inrolez intr-o armata, sunt soldat. Disciplinat, fidel, loial.  Dar ma inrolez de bunavoie, sau ca urmare a unor situatii cantarite de mintea mea.

 

Fata din vis?

“Demonul desfraului m-a incercat toata viata in felurite chipuri si ispitele cele mai aprige nu mi-au venit de la intalnirea cu vreo femeie, chiar tanara si parfumata, ci de la una care nu era de față ” zicea Anatole France, candva.

Fragmentul acesta, dincolo de faptul ca mi se pare a rezuma suficient de bine natura umana, profunzimea gandurilor si nazuintelor dupa ceva, mereu altceva, imi aminteste o intrebare care mi s-a pus odata, de catre unul din oamenii teribil de importanti in viata mea.
Eram pe peronul metroului din New York, ceea ce usura incarcatura emotionala a scenei (memorabila, totusi) si micsora importanta intrebarii, care, chiar si asa, era gigantica. Strangandu-mi mana in mana lui, uitandu-se cumva piezis (spre galerie, daca vine metroul, evitandu-mi privirea adanca, albastra, ochii mei cuminti): “Tu preferi sa fii fata din patul meu sau fata din visul meu?“. Nu era o propunere indirecta, stangace, copilareasca, nu era un fel de a ma atrage in bratele lui, caci, din patul lui abia ne ridicaseram, si aveam sa ne reintoarcem in acelasi pat. Sau in altul, geografic nu conta amplasamentul, era metaforic oricum. Intrebarea era intensa, si dilema era adanca: vrei sa fii aici, acum, cu mine, sa te tin de mana, stiind cumva (chiar si nemarturisit), ca visez la alta (poate inexistenta, chiar), sau vrei sa te duci departe (nu neaparat la propriu), ca sa fii cea care-mi calareste fantasmele, dandu-le bice, arzandu-mi imaginatia, locuindu-mi visele de cand sunt treaz si de cand dorm? Greu de decis, greu de raspuns.

Exif JPEGEu, cand iubesc, dau tot, ofer orice, ma daruiesc pana la capat, nu ma impart, nu ma divizez, nu visez la iarba vecinului (poate-i mai verde, dar naiba o vede, eu nu, in orice caz). Primul moment cand sunt “atenta” in alta parte, in vis sau in trezie, e primul semn ca e fisura. Deci, pentru ca atunci cand iubesc el e in mine si langa mine, in cap, in corp, langa corp, in minte, in vise, in ganduri, il port cu mine oriunde as merge, la birou, la cumparaturi, la plimbare in parc, cand dorm si cand sunt treaza, din cauza ca este peste tot, in sufletul si-n trupul meu, de aceea nu pot intra in ratiunea: vrei sa fii in patul sau in capul meu? De ce n-as fi in amandoua? Lacoma? 🙂
Dar daca alegerea ar fi una reala, in mod restrictiv impusa (ai de ales a sau b), as prefera oare sa te parasesc ca sa ma asigur ca ma vei visa pana la moarte, ca voi fi regina viselor tale, ca ma vei gandi si aduce-n dorintele tale etern?

Vreau sa ma tii de mana in continuare, sa vina metroul, sa ne urcam in el? sa ne regasim seara, sa revenim acasa, sa vorbim, sa radem impreuna, sa ne povestim? Sau sa ma smulg acum din mana ta si sa fug, departe, nestiuta, nevazuta, ca sa ma visezi la infinit? Cat ma “incalzeste” pe mine visul? Am certitudinea ca locuiesc in visele tale? E mai bine in visele tale decat cu ochii in ochii tai?
N-am raspuns niciodata la intrebare, dar m-am gandit ades la ea in toti anii care au trecut. Si au trecut ceva ani….
Ades, imi fuge gandul la recurenta intrebare {magistrala in felul sau}: preferi sa fii fata din patul meu sau fata din capul meu?

Un pic in aceeasi “vena”, Georges Clemenceau spunea (unul din rarele citate pe care mi le amintesc dintotdeauna): “Cel mai placut moment in amor este acela cand urci scarile.” Cu alte cuvinte e mai placuta introducerea decat “cuprinsul”, mai placut visul decat realitatea realizata. Eu n-as putea spune ca gandesc/simt asa, dar inteleg ce spune Clemenceau, si pare aproape de ceea ce am citat la inceput ca spunea Anatole France. Mai dulce e asteptarea decat implinirea, zic ei.

Natura umana, vesnic nemultumita.  Nevoia de altceva, e poate mai putin constientizat, dar este din aceeasi pornire: visul despre ceva necunoscut. Desi ades, s-ar ajunge la povestea “vrabia din mana si cioara de pe gard”, si “ce-i in mana nu-i minciuna”. Insa pana la o matematica comparativa si o analiza exacta, “necunoscutul” ramane o puternica tentatie, cred, indiferent de structura sau calitatea sa, indiferent de adevarul sau. Necunoscutul iti permite sa crezi ce vrei, sa brodezi, sa modelezi. Realul e real, il iei cum e.

Nu mi-am raspuns nici in ziua de azi la acea intrebare. Atipic mie, caci in general sunt hotarata si spontana, ezit arareori. La intrebarea asta nu stiu nici dupa atatia ani ce ar trebui sa aleg. Fata din vis?
No, am ales sa traiesc prezentul, eu pretuiesc clipa, mai presus de orice. Cumva, acum cred ca sunt si-n visele lui, in ciuda “implinirii” 🙂 Uneori viata alege mai presus de noi, ceea ce noi credem ca putem separa.

ps. Poate de aceea ma trezesc uneori, pentru ca ma viseaza intens. Cineva. Altcineva. Iar visul imi tulbura somnul… mi s-a intamplat de doua ori saptamana asta.

 

 

 

Pitipoanca, o noapte macar

Vineri seara, Bucuresti, galerie comerciala.  Ma plimbam prin magazine (asta ma destinde). Era relativ gol… aproape de ora inchiderii.
Trec pe langa mine o mama cu o fata. Prost imbracate, in sensul de foarte prost asortate. Mai precis, deloc asortate. Lucruri chinezesti si turcesti, ieftine si tipatoare, cumparate din piata, puse pe ele, de-a valma, la intamplare, fara o coerenta nici macar intamplatoare. Magazinul in care ne aflam era cu totul de alt gen.

Paseau tantose… Mi-a atras atentia conversatia, purtata pe un ton rastit.

Fata spre mama, protestand: “Nu, nu vreau sa ma imbrac asa, nu vreau sa fiu pitipoanca.”
Mama spre fata, impaciutoare: “Lasa ca poti sa fii si tu pitipoanca o noapte macar.”

Mda. Sfaturi intelepte de mama. Sau altfel spus: umorul involuntar la shopping.