Avortul

Stiu ca e un subiect polemic. Imi asum si asta, si-mi asum mai ales parerea mea. (ca in toate cazurile 🙂 )
O samanta nu este un pom. Asa nici un embrion nu este om. A condamna o femeie sa nasca este o crima. Orice venire pe lume a unei fiinte este un miracol, dar acest miracol trebuie sa fie incuviintat de doua fiinte, parintii sai. A condamna femeile sa nasca inseamna a te intoarce in pestera, si a considera ca femeia exista doar prin dimensiunea sa de fatatoare.
Sunt suficient de multe nenorocite care nasc fara sa-si dea seama ce fac, si apoi maltrateaza copiii, ii abandoneaza, sau, si mai rau, ii omoara si ii arunca la gunoi. Nu, nu am o imaginatie bolnava, s-a intamplat nu mai tarziu de azi dimineata. (nu pun link catre orori, dar asta era stire la jurnalele de dimineata: doi oameni ai strazii care cautau in gunoaie au gasit un bebelus mort aruncat acolo. Erau ei insisi oripilati si socati, asa ca inchipuiti-va cum am fost eu….)

Un copil este o minune, dar un copil trebuie sa fie dorit. Altfel, va fi resimtit ca o povara in familia in care apare (daca e familie, totusi, in cel mai fericit caz, si nu mama singura) si va suferi (fara nicio vina) toata viata. I se va pune in carca lui, faptul ca exista. Prin refuzul avortului, riscati sa condamnati si copilul respectiv la nefericire. Caci nu traim nici intr-o tara care sa poata asuma cresterea copiilor nedoriti…. asa cum vedem zi de zi.

Nu spun asta pentru ca ar avea vreo legatura cu mine. Eu NU am avortat niciodata, si nu as fi facut-o. Consider ca in secolul 21 si sfarsitul secolului 20, cand mi-am inceput eu viata sexuala, existau suficient de multe metode de contraceptie ca sa nu ajung la avort. Probabil, daca as fi ramas insarcinata, as fi facut copilul. Insa eu fac oarecum parte dintr-o patura favorizata, sa zicem…. Si informata. Si cu acces la diverse…

Insa continui sa sustin ca avortul este bun si necesar. Avortul previne unele drame. Drama este sa vezi bebelusi morti inveliti in pungi si aruncati la tomberon. Drama este sa vezi copii nedoriti maltratati, violati, malnutriti, abandonati, aruncati pe drumuri. Aceea e adevarata drama, nu renuntarea la o sarcina nedorita. Fiecare si le stie pe ale lui, de aceea cred ca e in regula sa lasam alegerea omului. Nimeni nu poate sa stie mai bine decat cel care e in situatia respectiva.
Dreptul la avort a fost un pas inainte in multe societati. Societatea franceza a fost marcata de legea Simone Veil, a IVG-ului (Interuption volontaire de la grossesse). Societatea romaneasca a fost suficient marcata inainte de 89 (cand eu eram copil), de toate avorturile ilegale practicate te miri cum si sfarsite uneori tragic.
Dreptul la avort este o dovada de civilizatie. Ca eu nu as avorta, e alta poveste. La mine tine de constiinta proprie, si mai ales de ceea ce am spus mai sus: avem suficiente metode de contraceptie ca sa nu ajungem la asta. Dar eu sunt, cum spuneam, cu acces la informatii, cu acces la resurse… din pacate, nu-i toata lumea asa.

Să fii român

Ce inseamna sa fii român? Din punctul meu de vedere, sunt româncă pentru ca asa m-am nascut, si asa voi muri, indiferent de nationalitatile pe care le am sau le voi avea, indiferent de tarile in care am trait, traiesc sau voi trai.
Este ceva ce nu poate schimba nimeni, pentru ca asa m-am nascut, asa mor.
Pe parcursul tuturor acestor ani, indiferent unde traiesc, pe cine iubesc, in ce limba ii declar, faptul ca m-am nascut romanca nu se poate modifica. E un dat.

Ce inseamna sa fii bun român?
Atributul bun, pentru mine, este mai degraba legat de calitatea umana, de civism, de respect, asa cum am tot spus-o si o voi mai spune.
Un bun român, daca are simt civic, daca isi respecta compatriotii, daca e uman, ar putea, insa, fi si un bun filipinez, un bun ucrainean, si un bun belgian, si un bun…

Ce inseamna a fi român? A vorbi limba română? Simt la fel, indiferent ce limba vorbesc. Gandesc la fel, indiferent in ce limba o spun. Am aceleasi principii, dincolo de foneme. Limba este o unealta, nu o chestie definitorie, de structura. Este o unealta de exprimare a gandurilor, senzatiilor, dorintelor. Este o unealta de comunicare.

Sa ne gandim la cei nascuti langa granita. La un metru esti român si dincolo de frontiera esti bulgar? La un metru esti român si dincolo esti sârb? La un metru esti francez si dincolo esti spaniol? Cred ca diferentele sunt mai mult pe bazine geografice decat pe linii trasate.

Acum, m-am gandit si la dorul de tara. Am stat 10 ani pe alte meleaguri. Fara români, caci n-am inteles de ce i-as cauta cu dinadinsul. Parerea mea este ca daca iti doresti sa traiesti cu români, e gresit sa traiesti in SUA, Germania, Franta, Italia, etc. Daca vrei sa traiesti cu români, te duci frumos in România. Cu alte cuvinte sunt impotriva comunitatilor inchise, din tari straine. Acestea sunt si piedici in integrare (acesta este alt subiect, de tratat separat).  Bun, deci dorul de tara. Mi-era dor de tara? Ce inseamna dor de tara?  Mi-a fost dor de mama, de parinti, de rude. Mi-a fost dor de prieteni. Dar am venit des, de 42 de ori in primii 7 ani. Apoi, n-am mai numarat 🙂
Despre dor, in continuare. Nu mi-a fost dor de anumite locuri. Dar si daca mi-ar fi fost dor, dorul ti-l ostoiesti revazandu-le. Asisderea, si alte tari au peisaje magnifice, munti cu creste semete, mari involburate, nisip curat si fierbinte care iti asteapta trupul… Sa-mi fie dor? Dor de cerul albastru? De vazduh? Cer albastru este peste tot… Soarele iti mangaie oriunde pielea aramie si parul balai…

Am vorbit cu cineva, odata, care traieste perioade lungi in alte tari, si care-mi spunea ca oriunde merge, are un drapel in valiza, si si-l pune deasupra patului, oriunde ar dormi. Eu asta nu prea inteleg. Nu stiu, poate nu simt la fel, poate nu-s bun român, de fapt. Desi, cu scuzele de rigoare, nu cred ca un drapel pe perete te face mai bun român, decât, cum am spus mai sus, simtul civic, etica, sistemul sanatos de valori, respectul, asumarea unei adevarate responsabilitati fata de tara in care traiesti.

Mie mi-era bine in cealalta tara. Casa mea e unde e omul iubit, eu asa simt. Casa e acolo unde construiesti.
Pentru ca intoarcerea mea a fost un accident, si nu ceva nici dorit, nici calculat, nici premeditat, mi-a fost greu sa ma reobisnuiesc in acest univers, romanesc, atat de diferit de lumea in care evoluam cotidian. Primii doi-trei ani au fost teribili, ma simteam in Romania ca in exil. Ma simteam dezradacinata, smulsa si dusa departe de viata mea, de locurile mele…. Si mai complicat de atat, sentimentul acesta era insotit si de multiple culpabilitati, caci ma simteam aiurea sa resimt asta, in România, când eu sunt româncă, nascuta aici. Cum sa simt asa ceva? Cum sa indraznesc sa resimt asta? Eh, si totusi asta era senzatia… Româncă fiind…

Modelul sacrificiului are un pret

Intr-o anumita epoca, cel putin, exista modelul femeii martir, al femeii care se sacrifica. Era un model extrem de pozitiv, valorizat de societate, si de cei din jur. Femeia se sacrifica. In detrimentul oricui. Ea trecea pe ultimul loc, si era minunat asa. Se sacrifica pentru sot, pentru copil, pentru familie, pentru prieteni. Uita de sine. Sau daca nu uita complet, ea era undeva, pe lunga lista de prioritati, insa la coada listei. Dorintele ei, aspiratiile ei, nevoile ei, nazuintele ei, visele ei, undeva in spate, dupa tot restul. Precedate de dorintele si vointele prea multor persoane. Prea departe ca sa mai aiba vreo importanta, vreodata. A invatat de mica sa se stearga pe sine insasi (chiar daca este o femeie puternica), in fata celorlalti, mai ales in fata celor dragi.  Ca pe o datorie, ca pe un apostolat. A facut-o din toata inima. A facut-o cu constiinta datoriei implinite, ba chiar cu bucuria si mandria de a face ceva bun. A facut-o cu deliciu. Asa si-a vazut mama facand, bunica… Asa era modelul admirat: era bine sa fii femeie martir de buna voie si nesilita de nimeni.
Ani de zile a contat ea cel mai putin. A fost in umbra lor, mereu atenta la dorintele lor, reactionand la cel mai mic gest, la cea mai mica doleanta. I-a sprijinit, a fost acolo, a fost primul suporter al lor in cele mai dificile situatii. A fost, pe rand sau in acelasi timp, umarul pe care au plans, bratele care i-au strans, mana care i-a hranit si i-a mangaiat pe frunte, urechea care i-a ascultat, gura care i-a sfatuit si i-a sarutat, ochii  care i-au privit, pantecele care i-a primit sau i-a zamislit.  A ras cu ei si a plans cu ei. S-a bucurat de victorii si au mahnit-o insuccesele. I-a ridicat cand au cazut, i-a scuturat de praf, le-a vorbit duios si i-a imbarbatat pentru a merge mai departe, gasind in ea insasi resurse nebanuite de forta.
De ea n-a mai avut mult timp. Cateodata, deloc. Altadata i se parea ca nici nu e important ce lasa deoparte. Arareori isi amintea unele lucruri, isi dorea sa faca ceva pentru sine, dar ii privea pe ei, cei din jur, si… intotdeauna era cineva care avea nevoie de ea. A fost ireprosabila. S-a mentinut puternica, intre furtuni, si a mentinut capul compas drept, in ciuda valurilor imense.

Dar intr-o zi, ei bine, dupa ani intregi, intr-o buna zi, a venit scadența. Nemiloasă, neiertătoare, fără drept de apel. Cruntă. Scadența. Marea notă de plată a vieții. Toate frustrarile acumulate in ani, pe care le ingramadise intr-un colt de suflet, negându-le, minimizandu-le, negândindu-le, au devenit demoni cu gheare si colti lungi. Au iesit tiptil din coltul acela intunecos si au inceput sa o sugrume. Nimeni nu e Isus, in afara de Isus. Nimeni nu poate sa se sacrifice la infinit pentru restul lumii fara sa plateasca intr-o zi amarul pret al uitarii de sine. Atunci vine nefericirea. Vin depresiile adanci. Decalajul dintre ce-ti doresti/ce ai putea sa fii, si ce esti. E singura, si in general cei pe care i-a sprijinit, sunt departe. Ii sunt recunoscatori, dar nu-i sunt la fel de aproape pe cat si i-ar dori. E singura cu demonii sai, cu neimplinirile sale, parca amplificate, cu ecoul dorintelor sale nerealizate, neincercate macar. Singura in fata unor  “as fi putut sa…”, “cum ar fi fost daca…”. E prea tarziu. Tragic de tarziu. Chiar nu se mai poate face nimic. Pretul e amar. Pretul e profunzimea singuratatii pe deplin realizate, e durerea depresiei. Spirala caderii e profunda. Haul cascat intre ce esti si ce ai putea fi e adanc. Unde-s bratele care te pot sustine? Unde-i umarul pe care sa plangi? Ochii care sa te priveasca? Gura care sa te sarute?

Ei… am fost crescuta cu acest model. Modelul eroic si altruist, dincolo de limitele umanului, al femeii sacrificate. De buna voie si nesilita de nimeni, pana ce moartea o va desparti de viata. Am avut, insa, teribilul noroc, sa ajung la 18 ani in alt model de societate. Nu, nu-s pe deplin vindecata. Inca mai am foarte multe “apucaturi” de femeie auto-sacrificata, cu deliciu si mandrie. Inca mai am instincte de a “ma sterge” in fata celorlalti. Dar am, in jur, sub ochii mei, exemplul esecului acestor sacrificii. Exemplul returului soartei, al ghearelor demonilor care sugruma cand e prea tarziu si nu mai e nimic de facut… Ma uit si ma gandesc: oare asa vreau sa fiu? Nu. Cert nu. Atunci… lupt pentru echilibru. In fiecare zi invat sa ma gandesc SI la mine. Atatia ani am fost “dresata”, conditionata, sa nu ma gandesc la mine. Sa dau fara sa primesc. Sa ofer fara sa astept. Nimic, niciodata. Sa contez cel mai putin. Spre deloc.

Aspir spre echilibru. Ma bucur de logica si analiza mea, cel putin, deocamdata. Am identificat mecanismul. Restul, e o lupta mai mare, pentru a dezradacina lucruri implementate in atatia ani de educatie cu un model… gresit. Da, caci nu ma sfiesc sa o spun, modelul femeii sacrificate dincolo de granitele firescului, e un model gresit.