Cat mai e pana departe?

O intrebare a unei amice m-a interpelat brusc. Copila ei o intrebase: “Cate zile mai avem?” Exact asa, cate zile mai avem, nu cate zile mai sunt.  Ciudat cum uneori unele exprimari au nuante atat de adanci. Ea era perplexa, nu prea stia ce sa raspunda. Am sfatuit-o sa ofere ea orizonturi.
Dacă nu știu pana la ce, nu am cum sa răspund. Pana vine Moș Crăciun? Pana la vacanta? Pana înfloresc ghioceii?
Pana crești mare?
A functionat. Ma asteptam sa mearga, ma pricep un pic. Instinctiv, nu lucruri invatate. Lucruri simtite care “bat” orice manual sau regula tarziu invatata.
Dincolo de asta, intrebarea copilei m-a rascolit si pe mine. Din cel putin doua puncte de vedere.
Unu: mereu asteptam ceva, de mici. Ceva definit: vacanta la mare, bradul de Craciun, examenul, tabara, primavara, sau ceva mai nedefinit, cum ar fi fericirea, linistea, marea dragoste, somnul, apusurile.
Al doilea punct de vedere e mai cutremurator: cate ore mai avem? Da, suntem finiti. Avem un numar de ore. Ele trec. Si in timp ce scriu, pana voi fi terminat, imi vor fi ramas mai putine ore, fie si cu o fractiune de ora. Dar mai putine, implacabil. Nu intotdeauna realizam asta.

Si acum sa “combinam” cele doua aspecte. Desi avem ore finite, care se consuma, ni le petrecem asteptand. Uneori, procesul asteptarii este mai important decat momentul implinirii. Si e pacat, caci ne traim viata “sporadic”, intre asteptari, pe peroane, uneori luand trenurile care vin, alteori ratandu-le.
Nu trebuie sa incetam sa traim niciodata pana in momentul mortii, scriam acum ceva timp. In fata intrebarii copilei, sunt inca si mai convinsa ca nu trebuie sa murim mai devreme decat incetam sa respiram. Din pacate, cunosc o gramada de “morti” vii care umbla pe strazi, si peste care vine toamna, iarna, primavara, vara, iar toamna, iarna, primavara….

Constienta de inconstienta mea

prapastieChiar si cand fac tot felul de nebunii sau de chestii extreme, ma gandesc ca raul nu ma poate atinge, mai bine zis nici macar nu ma gandesc la rau. Am asa, o incredere in viata, by default. Traiesc de cand ma stiu cu credinta ca sunt norocoasa.
Mie-mi vin tristeti doar din stari de inactivitate sau din chinuri sentimentale.

Poate ca aceasta credinta ca sunt norocoasa ma fereste de rau (asa ar spune unii).
Poate ca e de fapt, la limita incostientei (asa ar spune altii).
Sa nu te gandesti niciodata ca te poate atinge raul, denota un soi de inconstienta, intr-un fel. Sunt constienta de inconstienta mea. Dar la mine este o inconstienta spontana 🙂 M-am obisnuit cu ea si e si calculata, intr-un fel, in sensul ca uneori ma gandesc “cum actionez daca nu reusesc ceea ce-mi doresc”, adica imi fac o oarecare gandire alternativa, niste planuri B. Dar gandirea alternativa nu include nici ea raul, in continuare.

Si, in afara de anul 2000, care a fost catastrofal de la cap la coada (fara nicio exagerare, a fost cumplit), restul… cred ca a fost bine. N-am picat niciun examen, am reusit cam ce mi-am propus. Am ras mult. Evident am si plans.  Sigur, au existat furtuni (ba chiar uragane) in viata mea, dar le-am supravietuit. Oare nu asta e cel mai important?
Si poate exact din abordarea asta surazatoare, calma si {aparent} increzatoare in viata si-n mine, vine faptul ca oamenii cred ca am si am avut o viata usoara, ca am avut o copilarie fericita, ca sunt rasfatata de soarta. Nu-s. Ba chiar, ascund in mine drame teribile si intamplari extreme. Dar, cum am inradacinata in mine (prin educatie), credinta ca e indecent sa lasi sa se vada starile de spirit, si nu este demn sa te plangi (mai fac asta, dar doar cu cei foarte apropiati si intimi), ceilalti chiar au senzatia ca sunt rasfatata zeilor, si ca e usor sa fii in pielea mea. Aparentele de fata blonda careia ii reuseste tot si care are o viata usoara si tot ce vrea, inseala. Desi da, am luat premiul 1 pana in clasa a 12-a, si tot asa. Si nu tocilara, ca eram la mate-fizica, vedea-l-as pe ala care poate toci la mate ca sa mearga la olimpiade 🙂

Sau poate “antrenamentul” intampinarii si traversarii unor situatii extreme m-a determinat sa am abordarea asta “inconstienta” a vietii, credinta ca nimic rau nu ma poate atinge…
Si nici macar nu inseamna ca-s impietrita, oh, dimpotriva, sunt un vulcan de trairi. Complicat inauntrul meu, dar nu mi-as dori pentru nimic in lume sa fiu altcineva sau altceva decat sunt.