Echilibru

echilibruRelatiile dezechilibrate sunt cele mai complicate si mai greu de dus. Atarna cel mai tare in noi, pe noi, peste noi, in suflet si in priviri.
Recunosc deschis, ades am fost parte a unor relatii dezechilibrate. Am dat mai mult (in general cam asa e, caci am o problema sa primesc – asta e un alt subiect), sau am asteptat mai mult de la oameni care nu puteau sa ofere.
Interactiunile dezechilibrate duc la dezamagiri. Ades m-a durut, in momentele cand aveam nevoie, ca tocmai oamenii pe care ii consideram cumva, sa se dovedeasca a nu fi acolo, sau a fi superficiali, de suprafata.
Prieteniile de spoiala, de fatada, pozatul in “ce buni prieteni suntem noi”, ma intereseaza putin spre deloc, daca atunci cand AM nevoie, nu simti asta, si nu intrebi, si nu oferi. In rest, sa stai frumos intr-o poza glamour de amicitie perfecta, nu este greu.
Dezamagirile sunt cele mai complicat de inteles, pentru ca pe undeva trebuie sa asumi ca neintelegerea pleaca si din tine. Ca poate asteptai prea mult dintr-o directie gresita… De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, asa se spune.
Intelepciunea cred ca sta in echilibru, in echilibrare. In a intelege ca uneori n-ai ce si de ce sa astepti de la unii oameni. Dar ei raman in continuare in viata ta. Poate ca insa trebuie sa revizuiesti un pic ceea ce la randul tau oferi/le oferi.

Un prieten bun (cel mai bun, si merita cu prisosinta acest grad), mi-a spus ieri, cand ii impartaseam gandurile acestea, inainte de a le scrie: “Nu. Nu trebuie sa-i oferi cuiva cat iti da si el. Trebuie sa-i oferi cat vrei tu sa-i oferi. Daca vrei mult, ofera-i mult. Dar mult pentru ca vrei tu, nu pentru reciprocitate.” Stiam ca am oameni buni, calzi si inteligenti in jur. Raspunsul acesta mi-a confirmat si reconfirmat.

 

Alb-negru, echilibru-n univers

Acum un timp, imi explicase cineva ca universul este echilibrat. Si ca atunci cand misti ceva intr-o parte, o alta parte se modifica. Imaginea respectiva, pe care o evocase, erau cele doua puncte, unul alb pe negru, si unul negru pe alb, din ying si yang.
Cred ca incep sa constat pe propria-mi piele, ca, oricat de dureros mi s-ar parea, exact asa este.
In mine, ceva s-a miscat. Mi-a fost rau, si-mi e rau in continuare, ca si cand nu mi-ar mai fi fost niciodata rau. Si sunt neinceputa in fata durerii. Neatinsa, ca un nou-nascut. Care nici nu stie ce e durerea. Care n-a cunoscut nici lacrima, nici suspin. Si da, mi-a fost rau, si m-a lovit asta, ca prima durere de la facere. In continuare ma doare si mi-e rau. Nu stiu cat va dura, daca va trece, cum si cand va trece. Deocamdata simt doar durere: ma arde, ma seaca, ma pustieste.
Insa soarta mi-a aratat ca daca s-a intamplat asta, si alte lucruri se modifica. Intentionat nu folosesc cuvantul “contrapartida”, sau “compensatie”. Pentru ca ar fi ridicol si penibil sa afirme cineva ca poate exista vreo compensatie in universul asta mare, care sa ma aline in aceasta durere, sau care sa ma faca sa ma simt mai bine. Cu durerea asta mare, eu singura trebuie sa lupt. Eu singura trebuie sa ma descurc. Sau sa se rezolve, in vreun fel, nici nu indraznesc sa intrevad in ce fel. Nu exista compensatie posibila, si m-as infuria daca cineva din jurul meu ar crede ca poate exista, pentru ceea ce simt. E ca si cand nu mi-ar lua simtamintele si sinceritatea in serios… Iar eu nu glumesc, nici cu sentimentele, nici cu sinceritatea.
Dar da, si altceva s-a miscat. Ca pentru a-mi usura pasii spre mai departe, spre rezolvare, spre dezlegare, spre liman, alte rotite se misca. Nu, nu e o contrabalansare. Nu, nu ma doare mai putin. Nu, n-are nici o relevanta, nu schimba nimic in ceea ce gandesc cu mintea despre acea situatie si in ceea ce simt cu ardoare. Dar pentru ca universul meu a fost bulversat, pentru ca sunt ranita, altceva, in alta parte, se misca… Sau macar imi da iluzia ca se misca.