Nu mai dansez

Candva scriam. Candva nu respiram fara sa scriu. Nu doar ca imi placea sa scriu, nu puteam trai fara sa scriu. Si se pare ca aveam talent. O stiu pentru ca mi s-a spus mult, foarte mult. In doua limbi, in doua tari, multi ani la rand. N-am niciun merit, asa m-am nascut, cu asta in mine.

Dar intotdeauna am simtit, si am spus-o inca de atunci, ca la mine nu se potriveste ideea ca nefericirea naste marea creatie. Dimpotriva, pe mine nefericirea ma seaca, ma blocheaza, ma inchide, nicicum nu ma face sa creez. De asta, mitul creatiei din durere este doar un mit. In realitate suntem fiecare diferiti, unii creeaza mai bine in durere (si cunosc oameni care isi intretin o durere ca sa poata crea, atunci dau cel mai bun din ei), altii seaca in durere. Eu trebuie sa fiu cel putin linistita ca sa scriu, iar cel mai bine este cand sunt fericita, atunci sunt efervescenta, creativa, imaginativa, jucausa.

Cum doliul mi-a secat mare parte din suflet, da, am supravietuit, dar sunt mai mult un corp decat o inima, cum eram inainte, nu mai scriu. Nu pot si nu vreau. Nu simt. Si daca nu simt n-are rost. Timp am, dar nu am suflare. Si habar nu am daca se va reintoarce vreodata. Anii care au trecut acum recent, ultimii 4, au fost ingrozitori pentru mine, din doliu in pandemie, din pandemie in operatii, din operatii in accidente, si tot asa. Resursele mele sunt concentrate ca sa pot inca sa respir, ca sa nu o iau razna, ca sa ma echilibrez. Scrisul nu e prielnic in asemenea conditii. Nu la mine. Asta este. Si cumva, si intuind asta, mi-am dorit sa mor cand a murit el. Stiam ca daca continui sa traiesc, nu voi mai fi eu. Si aveam dreptate. Nu e nicio drama. Traiesc (ma intreb de ce). Fara panaș. Si fara sa fiu eu. Am facut bine ca am trait cat in trei vieti inainte. Am trait mereu intens, am ars puternic, pasional. Am fost epicuriana, nu mi-am refuzat mare lucru, nu am dormit ani intregi (doar 4 ore pe noapte, noapte de noapte mereu, nu ocazional), m-am condus mereu dupa “Carpe diem” si “Dupa mine, potopul”. Si daca nu le-ar fi spus altii inainte, le pronuntam eu sigur. Am trait asa nu calculat, ci din constructie. Nu intentionat, ci intuitiv, spontan. Asa mi-e firea. Am luat avans, ca da, uite… habar nu ai niciodata ce e ziua de maine si cine vei fi maine.

Nu mai port tocuri (eu care mergeam zi de zi numai pe tocuri, inclusiv la cumparaturi, inclusiv in parc, ca asa mergeam eu, eram numai pe tocuri). Nu mai dansez (eu care dansam nopti intregi, si zile, care am rupt incaltari de cat dansam. Nu mai scriu.

Cam asta a fost supravietuirea. Nu mai port tocuri. Nu mai dansez. Nu mai scriu.

Dor. Nu mi-e dor. MA DOR

pantofi3azi este ziua dorului, si era sa ratez asta (daca auziti de vreun atentat la — SPITALUL– municipal, eu sunt aia) Revenind la ‪#‎dor‬, hai sa elaboram o trilogie.
Actul 1: “De ce iti este cel mai dor?”
“De tacerile in doi. Nu de cele in care nu {mai} ai ce sa-ti spui, ci de cele savuroase, de cele presarate cu rasete. Si cu priviri complice. De cele in care alegi sa nu spui, ci sa privesti, si sa zambesti.”
“Mi-era teama ca o sa-mi dai un raspuns care are sa-mi placa.”

Da, cred ca unul din cele mai frumoase lucruri si mai calde si linistitoare sunt acele taceri pe care ti le poti permite alaturi de prieteni sau de oamenii apropiati. Tacerile care ofera incredere. Zambete si priviri, fara sa simti ca trebuie sa mobilezi cu silabe.
Tacerile privind in aceeasi directie. Un apus, un rasarit, o floare, marea. Da, mai ales marea. Liniste si calm. mi-e ingrozitor de dor si de mare

Actul 2: Mi-e dor sfasietor de tine. De rasetele tale de copil inconstient, de tristetile tale, de cuvintele tale, de tacerile tale, de privirile tale, avide de mine sau pierdute in zare. Ti le iubesc deopotriva. Mi-e dor de atingerile tale, de infiorarile reciproce, frenetice, de foamea resimtita pentru tine in timp ce tu te hraneai cu mine. Mi-e dor de scrisorile pe care ti le scriam ziua, cand ma plimbam prin oras, dar cand aveam nevoie sa-ti scriu, totusi, desi ne despartiseram dimineata, ades dupa ce facusem dragoste salbatic, infrigurati de dorinta, si desi aveam sa ne regasim seara, tot pentru a gusta unul din celalalt, pentru a ne privi in ochi si pentru a ne pipai ca la sfarsit de lume. Dar simteam nevoia sa-ti scriu.
Mi-e dor de bomboanele Ferrero Rocher d’Or pe care nu le-am gasit in seara aceea cu tine, dar pe care le-am gasit cu varf si indesat a doua zi, mi-e dor de frisca din cana ta de cafea, mi-e dor sa te vad mancand inghetata pe care o iubeai ca un copil. Mi-e dor de serile in care ma ghemuiam in patul tau mare, dar din care reuseam sa te imping lipindu-ma de tine, iubitoare.
Mi-e dor de ochii tai adanci, de glasul tau ferm cand rostesti poruncitor „arata-mi”, mi-e dor de atingerile tale, de felul tau incomparabil de a fi. Mi-e dor de starea aceea de armonie dintre noi, de intuitia ta, de discutiile cu tine despre orice subiect, de lungile argumentatii, de metaforele tale si ale mele, pe care mi le stimulai, mi-e dor de plimbarile cu tine, mi-e dor deopotriva de tot ce e simplu si de tot ce e complicat in tine.
Mi-e dor sa te aud, sa te citesc scriindu-mi „te vreau!”, mi-e dor de intransigentele si nerabdarile tale, mi-e dor de starea de gratie. Mi-e dor si de mine. De mine cea langa tine.

Actul 3: Dor… (nu mi-e dor, ci ma dor)
L’amour élabore une géographie sacrée du monde. [..] un temps sacré et un espace sacré, comme dans les religions (Francesco Alberoni, « Le choc amoureux »)

“Conform legilor atractiei universale, inseamna ca si acelor locuri le e dor de tine…”, spunea cineva a propos de geografia sentimentelor mele. Mie nu mi-e dor de acele locuri, oh, nu! Remarcam doar cat de schimbate sunt, influentate de emotii si trairi. Nu numai ca nu mi-e dor, ba chiar as putea spune ca unele ma dor.

Ma dor si ma zgarie. Sau, ca sa evit zgarieturile pe suflet, atunci cand ele sunt prea proaspete, le ocolesc. Si uite cum orasul capata o alta dimensiune. Evit, ocolesc locuri prin care inainte treceam nepasatoare. Da, dar era INAINTE.
Intotdeauna exista un inainte si un dupa.
Mai rau e ca patesc asa si cu propriile mele haine. Fiecare rochie are impregnata in ea privirile barbatului iubit, mangaierile sale vizuale. Fiecare rochie, bluza, fusta, pereche de pantofi, poarta in ele istoria momentelor in care le-am purtat… Degeaba le spal la masina. Le-as putea spala pana s-ar desira, si tot degeaba. Ele raman mitice, prin ceea ce au trait.
Cateodata, deschid dulapul, si ma napadesc toate senzatiile, toate trairile. Cateodata, nu pot alege rochia verde, sau cea rosie, sau cea galbena, pentru ca… E ca si cand as duce pe cineva cu mine, ascuns in cusaturi, in captuseala, microscopica prezenta, dar infinit de pregnanta.
Intotdeauna exista un inainte, exista un dupa.

The hard way

Eu nu regret niciodata, dar absolut NICIODATA lucruri pe care consimt sa le dau (fie ele imateriale sau materiale), ca sa inteleg anumite alte lucruri, si sa trec mai departe. Chiar sunt recunoscatoare pentru intelegerea aceea, e o lectie. Si fiecare lectie are un pret. Pe care consimt sa il platesc, este fair. Nu ai in viata asta ceva, fara sa dai nimic, pe o parte sau pe alta. {zice francezul: “on n’a rien, sans rien”}
Si nu, nu-mi trece prin cap sa reprosez  niciodata nimic, nici timpul, nici investitia de suflet, nici banii (in cazuri banesti– am avut recent o experienta), nici gandurile. Nu reprosez, cum sa reprosez? viata are un curs… si tragem niste concluzii. Fie ca nu ni se potriveste ceva, fie ca e pentru mai tarziu, fie ca de fapt, ce sa vezi, parca nu asta doream….
Asta inseamna sa fii “bun” jucator, adica onest si cu spirit de competitie. Intelegi din orice situatie, si extragi ce ti se potriveste… Nu, n-as reprosa niciodata pretul platit (indiferent de moneda), ca sa progresez. Chiar daca ma adun din farame, chiar daca necesit pansamente si zacut in pat, si plansete, si durere. Apreciez ca avansez, si am responsabilitatea si constiinta celui angajat in joc, de bunavoie si nesilit de nimeni.

De aia nu voi intelege de ce nu ma lasi niciodata sa trec mai departe, lasandu-ma sa vad ca nu ne potrivim. Da-mi voie sa “uit de tine”, elibereaza-ma. Lasa-ma sa nu ma mai gandesc. Sa apas butonul de “Skip this” 🙂
Incearca-ma si arunca-ma. Uzeaza-ma sau recicleaza-ma.

Vii si pleci, si nu stii cate ravagii faci in mine. Cum ma faci sa infloresc si cum ma pustiesti apoi. Ma urasc sa ma vad atat de abuzabila, atat de la indemana intamplarilor, atat de dependenta.
Lasa-ma sa vad ca nu ne potrivim. Ca am incercat si nu suntem compatibili. Frate, frate, incercarea n-are moarte.

trecereDar nu, tu nu vrei. Tie ti-e teama sa ma pierzi. Nu intelegi, sau nu stii ca ti-ai castiga, in mine, un prieten pe viata.  Nu numai ca n-as fi suparata, dar ti-as fi oarecum macar o amica buna, macar in virtutea anilor de cand stau aici, si a faptului ca ai avut curajul sa incerci. Nu te-as parasi, ca tot aici sunt, zau, cum sunt de atatia ani. Te-as respecta si mi-ai fi drag, foarte drag.
Nu as ramane aici amoros, dar ti-ai castiga o prietena solida. {crede-ma ca cine ma are prietena, nu regreta, nici cei de 30 de ani, nici cei de 3 ani}. Acum nu-ti sunt nici iubita, nici prietena, nici cal, nici magar, si numai extremismul din mine, nebunia, slabiciunea, combinate cu o ambitie extrema, au facut sa mai fiu aici. Sigur ca te iubesc. Si nu ma joc cu cuvintele astea, n-am 15 ani, sunt constienta si responsabila de ceea ce zic. Dar daca nu se poate, pot sa inteleg ca nu se poate. Da-mi voie sa te uit, da-mi voie sa pasesc dincolo. Elibereaza-ma. Sau omoara-ma. Sau fa-mi dracului ceva!