Iar dupa, cum va fi dupa?

“Deasupra fiecarei povesti de dragoste planeaza ingrijorarea, pe cat de oribila, pe atat de nestiuta, despre cum se va termina. E atunci cand, pe deplin sanatosi, incercam sa ne imaginam propria noapte, singura diferenta dintre sfarsitul iubirii si sfarsitul vietii fiind ca in privinta celei din urma avem macar certitudinea incurajatoare ca nu vom mai simti nimic dupa moarte. Nu exista asememea incurajare pentru indragostit, care stie ca sfarsitul relatiei nu va insemna neaparat sfarsitul iubirii si cu certitudine nu va fi sfarsitul vietii.” Alain de Botton- Eseuri de indragostit

Acum cateva zile mi-a atras atentia o prietena, care se afla acum sub soarele Thailandei, (fericita!) asupra acestui fragment din Alain de Botton (cel de mai sus). Prima mea reactie a fost: se chinuie rau omul ăsta. Cum sa te gândești tu la sfârșit? In loc sa te bucuri de prezent, de inflexiunile vocii, de privirile și rasetele iubitei/iubitului. Acest gand permanent la “cum se termina”  este un soi de “drob de sare” sentimental. Imi pare rau pentru el. Iubirea are gust de eternitate, fie ca dureaza o luna, fie 40 de ani.

Sigur ca nu exista un singur mod de a iubi, si sigur ca nu-mi permit sa dau lectii de iubire. Sentimentele sunt ceva atat de personal, incat exista milioane de nuante. Nu-mi permit sa indic sau sa judec. Dar in ruptul capului nu pot intelege cum sa te torturezi gandindu-te la dupa.

PhoenixNormal ca sfarsitul iubirii nu înseamnă sfârșitul vietii, pentru ca asta ar insemna deja ca fiecare dintre noi a avut mai multe vieți, nu? Pe de altă parte, recuz profund tendința lui, fie el si Alain de Botton, de a se gandi la “dupa”, in timp ce. Este tipologia martirului si reteta nefericirii eterne.
Mi se pare aiurea rau sa iti strici prezentul torturandu-te cu ce va fi dupa. La naiba, dupa e dupa, fiecare lucru il tratezi si-l traiesti la timpul sau. Pentru fiecare circumstanta (mai ales din cele care ar parea extreme) ai raspunsuri in timp voit, la momentul potrivit. Si poate nu exista niciun dupa. Poate dragostea dureaza pana la moarte, se poate si asa. De ce sa te gandesti obsesiv la un dupa, provocandu-i aproape venirea? Invoci ploaia ca sa vina, invoci un dupa, chemandu-l implicit, chiar si fara voie.

Ce naiba inseamna dupa, de fapt? Dupa? Poate nu va exista dupa. Sau poate vei ajunge intr-o situatie in care tu vei pleca. Sau in care acest dupa va fi o hotarare luata in comun, consimtita, menita sa duca la mai bine.

Pentru mine, iubirea miroase a nemurire.

Pentru mine, fericirea este darul catre celalalt. Sa-i vad zambetul in ochi. Sa-i simt surasul, si bucuria. Sa ma cutremur sub atingerea sa. O secunda sau o viata. Oricat. Durata umana nu conteaza. Iubirea are iz de eternitate oricum. Miroase a nemurire“, asa scriam acum doi ani jumatate, si asa simt de cand ma stiu pe lume.  Mi se pare ca n-ai cum sa masori si sa cantaresti iubirea, cand ea contine in ea insasi eternitatea.
Ce inseamna dupa? inseamna cumva ca stirbesti prezentul, ca nu-ti e sigura senzatia ca cel de langa tine este intregirea sufletului tau, geamanul tau, prietenul si amantul tau. A te gandi la dupa indica destul de clar ca nu esti acolo, ci in alta parte, de unde privesti temator.

Si chiar si un “dupa” e mai satisfacator (caci are gustul “fructului” consumat, versus chinul fructului interzis), decat un ipotetic “dupa”, detaliat cam asa: “Nu vreau sa fiu cu ea/el, pentru ca daca ma paraseste si o sa-mi fie rau dupa?” Pai nu mai bine incerci si vezi? Poate nu era sa fie, si atunci macar, dupa e un eliberator moment si o disparitie de ganduri. Sau poate dupa nu exista….

Da, am intalnit si eu, si am iubit, odata ca niciodata, un om care isi punea (si-mi punea), dese intrebari despre “dupa”. Cum o sa fie dupa, ce o sa fie dupa? O sa ma sinucid? I-am raspuns simplu ca suntem doi adulti. Si ca dupa o sa fie dupa, vedem atunci. Sa ma sinucid? nu mi se potriveste… si nu consider ca este in regula, ca este corect, sa folosesti nici macar umbra vaga a acestei “posibilitati”, in fata unui om pe care-l iubesti. Santajul sentimental, emotional, mi se pare josnic, necavaleresc, neonorabil. Nu m-am gandit atunci, dar ma gandesc acum: erau temerile lui, de fapt… il bantuia cumva ideea de sinucidere.

Dar sa vorbesti mereu despre dupa, sa ai in tine teama enorma de dupa, inseamna ca-ti strici si prezentul.  Ca ti-l innegresti, amarasti, distrugi. Ca ti-l darami. Sa nu te poti bucura de plimbarea in parc, de atingerea mainii ei/lui, de privire, de sarut, pentru ca te gandesti inchizitor si obsesiv la dupa?

Ei, si da, dupa? Pai dupa… e greu, e negru, e frig, e moarte, e urat. Dar supravietuiesti.
M-am sinucis sub ochii tai, atunci. Si uite-ma cat se poate de vie, de pasionata, de indragostita, muscand cu sete din viata si din placere…. scriind scrisori de dragoste, sperand, indraznind.
Stii, dupa ce traiesti asta, nu te intrebi  daca ai sa mai traiesti vreodata (asta sau altceva), ci daca ai sa mori vreodata. Eu una cred ca sunt nemuritoare. Si dupa? Tot nemuritoare.

 

Sinuciderea

17 aprilie 2000. Ziua in care mi-am semnat actul de deces, cu mana mea, cu inconstienta si nepasare… Nu, nu chiar cu nepasare, exagerez mult spunand asa. Cu o durere extrema in suflet, dar cu o cumintenie care ma determina sa-mi interzic orice manifestare exterioara. O durere care nu s-a putut exterioriza decat prin acel hohot nefiresc de ras, inuman. Din grija fata de tine, si pentru ca-ti ‘promisesem’ timp de trei saptamani ca “dupa ‘aceea’ are sa fie rau, cert, dar suntem adulti, ce naiba”, mi-am retinut urlete si lacrimile.

sampanieRealizam ca acolo muream, ca o mare parte din sufletul meu se stinge in momentul acela. Deci nu era nepasare, acel ras. Era insa un soi de inconstienta, de a ma arunca cu capul inainte in ceva rece si ostil, intr-un viitor fara tine. Ma vaduveam de fericire, de tine, imi lasam inima si corpul orfane de sufletul si trupul tau, imi semnam singura sentinta, si o faceam cu un aparent calm. Nu stiu daca tu-ti mai aduci aminte, (eu da, asa cum imi amintesc fiecare secunda si fiecare minut), dar dupa o surescitare extrema, intre valizele care te enervau cand ma apropiam de ele sa le fac, caderea mea pe scarile casei tale, rasul meu nefiresc, inghesuiala de pe sosea, parcarea de la aeroport in lucru, devierea spre o alta parcare, autobuzul acela de aeroport care nu mai venea, te-ai infuriat, si odata urcati in acel autobuz, te-ai intors spre mine, jumatate mirat, jumatate furios, si ai spus, indurerat: “Cum poti sa ramai atat de calma?” In aparenta impasibila, in mine murea sufletul… Nu te gandeai atunci, nu stiu (caci iti acord creditul intuitiei si faptului ca ma stiai bine totusi), dar atunci nu ai realizat ca e mai rau calmul meu decat orice criza de nervi, decat orice isterie, decat orice tipat sau lovit cu pumnul. N-ai realizat ca ceea ce tu numeai “calmul meu” era o moarte clinica a simturilor (vazute si nevazute), o moarte in toata puterea cuvantului, o moarte la care eram partasa, o moarte consimtita in ciuda a ceea ce imi era mai scump decat orice pe lume, era o sinucidere. Muream si mi se cerea sa surad, muream si mi se cerea sa fiu de acord. De aceea eram calma, iar la mine, intotdeauna, calmul ascunde furtuni mult mai mari si mai importante decat exploziile. Iar atunci, zeci de uragane si tornade n-ar fi ajuns ca sa exteriorizez ce mi se intampla.

Si apoi, ar fi fost nedemn. Si apoi, era grija fata de tine, te stiam deja ranit, pandit de starile acelea prin care treceai (si nu te stiusem asa inainte sa ajung la New York, caci cu exceptia a rare dati, disimulasei destul de bine asta inainte). Dar atunci te stiam deja. Si nu puteam, nu vroiam si nu aveam dreptul sa intunec ceva. Nu trebuia sa fiu o povara suplimentara in trairile tale. Repetasem oricum prea mult ca ‘suntem adulti’, era nedemn sa reactionez altfel. Nu-mi dadeam voie.

Dar atunci, pe 17 aprilie, mi-am semnat sentinta de condamnare, actul de deces, cu sangele meu, cu lacrimile mele, cu restul de viata. Nu e patetic ce spun aici, e simplu, simtit, din suflet. Odata, demult, cand abia ne cunoscusem si corespondam, cand eu eram in defensiva si tu ‘dadeai asaltul’, spusesei ceva, si completasei, imediat, tot tu, rapid, ca sa nu ma sperii: “Pare patetic, dar nu e. Cum altfel sa spui marii decat mare, vazduhului decat, simplu, vazduh?” Exact asta-mi vine sa-ti spun acum, sa repet frazele tale. Ca sa inlatur orice banuiala de patetism. Nu-s teatrala niciodata, caci nu am darul acesta, si daca as fi fost teatrala precis nu mi-as fi facut ‘iesirea din scena’ pe acel 17 aprilie atat de tacut si calm…

M-am sinucis pe 17 aprilie 2000, in tacere, m-am sinucis renuntand la mine insami, la ce-mi era mai apropiat si mai drag decat sufletul meu, decat parintii mei, decat patria mea (si masor importanta si sensul cuvintelor).

Te-am lasat in spatele meu, am plecat pe acea scara rulanta care urca, si nu am avut forta sa-mi intorc capul sa te vad, sa te revad. N-as fi putut, era peste puterile mele. Si, fara sa stiu (caci n-am avut cum sa ma uit, neintorcandu-ma), am simtit ca si tu ai intors spatele imediat, ca nu te-ai uitat la silueta mea disparand pe scara aceea. Plansesei, si m-au durut lacrimile tale inzecit, inmiit decat m-ar fi durut ale mele, carora nu le dadeam drumul…

Exact acum, cand iti scriu, la ora asta, eu decolam si tu-mi scriai ca-ti lipsesc deja. Eu decolam si lasam lacrimile sa curga, la randul meu, abia atunci se sparsese aparenta de impasibilitate. Dar ce folos ? Cateodata se spune ca plansul e eliberator. Plansul meu e rar eliberator, iar in ziua aceea nu m-ar fi eliberat decat dematerializarea.

De altfel, traiesc de atunci, dar traiesc oloaga.

Fiecare centimetru de departare de tine a fost o sfasiere suplimentara, fiecare bucatica de vazduh care se interpunea intre noi a fost o moarte diferita.

Te-ai temut atunci ca am sa ma sinucid, ma si intrebasei direct intr-o zi daca am sa o fac, cum are sa-mi fie ‘dupa’, acel ‘dupa’ care suna ca un termen de expirare a dreptului tau si al dreptului meu la fericire. Iti spusesem ca nu aveam tendinte sinucigase. Si nu aveam, intr-adevar. Am trecut prin extrem de multe situatii grele si diferite, chiar daca par fragila, si stiu ca nu am tendinte spre asemenea gesturi, indiferent de imprejurari. Dar mai presus de tendinte sau inclinatii, iti spusesem ceea ce credeam cu adevarat, si ceea ce cred si acum: ca e nedrept si nedemn sa folosim sinuciderea ca pe o arma impotriva celor pe care pretindem ca-i iubim. Intrebai in mod frecvent cum are sa fie ‘dupa’, intrebare obsesiva care m-a determinat sa repet ca o sa fie tare greu, dar ca asta e viata, si pentru care, pentru a respecta acest lucru, a trebuit sa fiu asa retinuta, desi… ma sinucideam sub ochii tai, atunci.

Plecarea aceea a fost o moarte, o sinucidere calma (mai grava decat cu surle si trambite), iar ‘viata’ de atunci incoace nu e viata.

ps/ Aceasta este urmarea fictiunii: Un martie.

Dor… (nu mi-e dor, ci ma dor)

L’amour élabore une géographie sacrée du monde. [..] un temps sacré et un espace sacré, comme dans les religions (Francesco Alberoni, « Le choc amoureux »)

Conform legilor atractiei universale, inseamna ca si acelor locuri le e dor de tine…”, spunea cineva a propos de geografia sentimentelor mele.

Mie nu mi-e dor de acele locuri, oh, nu! Remarcam doar cat de schimbate sunt, influentate de emotii si trairi. Nu numai ca nu mi-e dor, ba chiar as putea spune ca unele ma dor.

Ma dor si ma zgarie. Sau, ca sa evit zgarieturile pe suflet, atunci cand ele sunt prea proaspete, le ocolesc. Si uite cum orasul capata o alta dimensiune. Evit, ocolesc locuri prin care inainte treceam nepasatoare. Da, dar era INAINTE.
Intotdeauna exista un inainte si un dupa.
Mai rau e ca patesc asa si cu propriile mele haine. Fiecare rochie are impregnata in ea privirile barbatului iubit, mangaierile sale vizuale. Fiecare rochie, bluza, fusta, pereche de pantofi, poarta in ele istoria momentelor in care le-am purtat… Degeaba le spal la masina. Le-as putea spala pana s-ar desira, si tot degeaba. Ele raman mitice, prin ceea ce au trait.
Cateodata, deschid dulapul, si ma napadesc toate senzatiile, toate trairile. Cateodata, nu pot alege rochia verde, sau cea rosie, sau cea galbena, pentru ca… E ca si cand as duce pe cineva cu mine, ascuns in cusaturi, in captuseala, microscopica prezenta, dar infinit de pregnanta.
Intotdeauna exista un inainte, exista un dupa.