Iar dupa, cum va fi dupa?

“Deasupra fiecarei povesti de dragoste planeaza ingrijorarea, pe cat de oribila, pe atat de nestiuta, despre cum se va termina. E atunci cand, pe deplin sanatosi, incercam sa ne imaginam propria noapte, singura diferenta dintre sfarsitul iubirii si sfarsitul vietii fiind ca in privinta celei din urma avem macar certitudinea incurajatoare ca nu vom mai simti nimic dupa moarte. Nu exista asememea incurajare pentru indragostit, care stie ca sfarsitul relatiei nu va insemna neaparat sfarsitul iubirii si cu certitudine nu va fi sfarsitul vietii.” Alain de Botton- Eseuri de indragostit

Acum cateva zile mi-a atras atentia o prietena, care se afla acum sub soarele Thailandei, (fericita!) asupra acestui fragment din Alain de Botton (cel de mai sus). Prima mea reactie a fost: se chinuie rau omul ăsta. Cum sa te gândești tu la sfârșit? In loc sa te bucuri de prezent, de inflexiunile vocii, de privirile și rasetele iubitei/iubitului. Acest gand permanent la “cum se termina”  este un soi de “drob de sare” sentimental. Imi pare rau pentru el. Iubirea are gust de eternitate, fie ca dureaza o luna, fie 40 de ani.

Sigur ca nu exista un singur mod de a iubi, si sigur ca nu-mi permit sa dau lectii de iubire. Sentimentele sunt ceva atat de personal, incat exista milioane de nuante. Nu-mi permit sa indic sau sa judec. Dar in ruptul capului nu pot intelege cum sa te torturezi gandindu-te la dupa.

PhoenixNormal ca sfarsitul iubirii nu înseamnă sfârșitul vietii, pentru ca asta ar insemna deja ca fiecare dintre noi a avut mai multe vieți, nu? Pe de altă parte, recuz profund tendința lui, fie el si Alain de Botton, de a se gandi la “dupa”, in timp ce. Este tipologia martirului si reteta nefericirii eterne.
Mi se pare aiurea rau sa iti strici prezentul torturandu-te cu ce va fi dupa. La naiba, dupa e dupa, fiecare lucru il tratezi si-l traiesti la timpul sau. Pentru fiecare circumstanta (mai ales din cele care ar parea extreme) ai raspunsuri in timp voit, la momentul potrivit. Si poate nu exista niciun dupa. Poate dragostea dureaza pana la moarte, se poate si asa. De ce sa te gandesti obsesiv la un dupa, provocandu-i aproape venirea? Invoci ploaia ca sa vina, invoci un dupa, chemandu-l implicit, chiar si fara voie.

Ce naiba inseamna dupa, de fapt? Dupa? Poate nu va exista dupa. Sau poate vei ajunge intr-o situatie in care tu vei pleca. Sau in care acest dupa va fi o hotarare luata in comun, consimtita, menita sa duca la mai bine.

Pentru mine, iubirea miroase a nemurire.

Pentru mine, fericirea este darul catre celalalt. Sa-i vad zambetul in ochi. Sa-i simt surasul, si bucuria. Sa ma cutremur sub atingerea sa. O secunda sau o viata. Oricat. Durata umana nu conteaza. Iubirea are iz de eternitate oricum. Miroase a nemurire“, asa scriam acum doi ani jumatate, si asa simt de cand ma stiu pe lume.  Mi se pare ca n-ai cum sa masori si sa cantaresti iubirea, cand ea contine in ea insasi eternitatea.
Ce inseamna dupa? inseamna cumva ca stirbesti prezentul, ca nu-ti e sigura senzatia ca cel de langa tine este intregirea sufletului tau, geamanul tau, prietenul si amantul tau. A te gandi la dupa indica destul de clar ca nu esti acolo, ci in alta parte, de unde privesti temator.

Si chiar si un “dupa” e mai satisfacator (caci are gustul “fructului” consumat, versus chinul fructului interzis), decat un ipotetic “dupa”, detaliat cam asa: “Nu vreau sa fiu cu ea/el, pentru ca daca ma paraseste si o sa-mi fie rau dupa?” Pai nu mai bine incerci si vezi? Poate nu era sa fie, si atunci macar, dupa e un eliberator moment si o disparitie de ganduri. Sau poate dupa nu exista….

Da, am intalnit si eu, si am iubit, odata ca niciodata, un om care isi punea (si-mi punea), dese intrebari despre “dupa”. Cum o sa fie dupa, ce o sa fie dupa? O sa ma sinucid? I-am raspuns simplu ca suntem doi adulti. Si ca dupa o sa fie dupa, vedem atunci. Sa ma sinucid? nu mi se potriveste… si nu consider ca este in regula, ca este corect, sa folosesti nici macar umbra vaga a acestei “posibilitati”, in fata unui om pe care-l iubesti. Santajul sentimental, emotional, mi se pare josnic, necavaleresc, neonorabil. Nu m-am gandit atunci, dar ma gandesc acum: erau temerile lui, de fapt… il bantuia cumva ideea de sinucidere.

Dar sa vorbesti mereu despre dupa, sa ai in tine teama enorma de dupa, inseamna ca-ti strici si prezentul.  Ca ti-l innegresti, amarasti, distrugi. Ca ti-l darami. Sa nu te poti bucura de plimbarea in parc, de atingerea mainii ei/lui, de privire, de sarut, pentru ca te gandesti inchizitor si obsesiv la dupa?

Ei, si da, dupa? Pai dupa… e greu, e negru, e frig, e moarte, e urat. Dar supravietuiesti.
M-am sinucis sub ochii tai, atunci. Si uite-ma cat se poate de vie, de pasionata, de indragostita, muscand cu sete din viata si din placere…. scriind scrisori de dragoste, sperand, indraznind.
Stii, dupa ce traiesti asta, nu te intrebi  daca ai sa mai traiesti vreodata (asta sau altceva), ci daca ai sa mori vreodata. Eu una cred ca sunt nemuritoare. Si dupa? Tot nemuritoare.

 

Sfatul

sfatIntr-o seara, suna telefonul.  O voce pe care eu sunt obisnuita sa o aud calma, intreaba agitata: “Te rog sa-mi dai un sfat, ce-ai face tu daca ai stii ca te inseala?
Calma, eu, ii spun: “Nu pot sa-ti dau un sfat, adica nu-ti pot spune eu ce sa faci tu, asta o sa alegi tu. Insa iti pot spune, poate te ajuta, ce am facut eu intr-o asemenea situatie, si ce as face.”

Eu nu pot sa tac. Nu ma rabda inima, nu pot sa ma prefac ca nu vad, in virtutea unor “aranjamente” sociale, financiare, de comoditate sau de standard. De orice natura, de fapt. Plus ca daca banuiesc, o sa fac orice ca sa aflu. Si am spus “orice”.

Mai mult decat alte lucruri, ma doare si ma raneste minciuna. O consider lipsa de respect. Iar respectul eu il consider parte din dragoste. Daca ma iubesti, ma respecti, daca ma respecti, nu ma minti.
Minciuna ma revolta. Eu mint prost, foarte prost. Dar nici nu mi-am propus vreodata sa invat sa mint bine…. Nu consider ca e ceva ce-mi trebuie.

Ea imi spune, blazata si intristata, cumva cu bratele cazand in fata fatalitatii: “Asta e viata reala: toti si-o trag cand au ocazia.” Ah, nu!  Eu vad lucrurile mai simplu: daca ti-o tragi ca ai ocazia, asumi. Daca nu asumi, nu ti-o tragi. Mai aveam eu un iubit, candva, care mi-a plâns la propriu, cu lacrimi, pe umăr, ca isi insela prietena. Si? L-am consolat, ca-s fata buna, da’ inca nu stiu daca nu cumva trebuia sa i-o retez la scena aceea. Eu zic ca si inselatul asta e pentru cine are stomac. Cine nu, sa stea in banca lui…. Nu te tine, nu o faci, punct.

Asta ii spusesem de fapt si lui, atunci. Iar el a raspuns, incercand o justificare: “dar esti asa atragatoare…” (in conditiile in care eu nu faceam nimic ca sa-l atrag, si drumurile noastre nu se intersectau, intersectarea o cauta el). I-am spus simplu: “In viata vei intalni zeci, sute de femei atragatoare. Daca asta e un motiv sa nu rezisti tentatiei, treaba ta, n-ai decat. Dar asuma-ti-o, frate!!!! Sau, daca nu asumi, rezista tentatiei, din doua una, clar.”

Sa revin la discutia cu prietena mea. Povestindu-mi, in plus, am inteles ca e vorba de un caz clasic (din pacate!) de om care se da de gol din cauza remuscarilor. Brusc devenit mai tandru, foarte atent, mult mai prezent. Vizibil cu ochiul liber ca e ceva in neregula. Cumva (ce ironica este viata!), fix tipologia inversa, pandantul celui cu “nu s-a intamplat nimic” (sa mori tu?), de aici.

Nu stiu exact daca am ajutat-o. Eu spun ca da, pentru ca i-am spus lucruri reale, din suflet, din sange si din carne, nu din carti. Alegerea e a ei. Insa i-am spus clar ceva, si poate nu strica sa spun si aici, cine stie cui ii va folosi ideea asta.
La 25 de ani, cand mi s-a intamplat mie, m-am dus sa vada ca stiu. Nu vroiam nimic altceva,  decat sa vada ca stiu, atat, ca sa nu ma mai poata minti in fata. Eram foarte convinsa ca-l voi parasi. Am scris scrisoarea de adio, i-am trimis-o, si…. nu l-am parasit. Il iubeam, a stiut cum sa ma ia… In cazul acela, a fost dezastruos, pentru ca a mers din rau in mai rau. Nu spun ca asa e in toate cazurile, poate in unele cazuri, un asemenea “incident”, ar aranja lucrurile, ar zgudui destul de mult cat sa repuna situatia in fagasul normal. N-ai cum sa stii, sunt experiente extreme, si ele se comporta diferit.

Ok, acum nu mai avem 25 de ani, ca atunci cand am reactionat eu asa. I-am spus sa se gandeasca ce isi doreste cu adevarat. Are doua variante. Prima: poate sa taca, si el sa nu stie niciodata ca ea a stiut. E si asta o alegere, sa te prefaci ca nu vezi. Atatea femei din lumea asta, cu precadere sotii, o practica pe termen lung. “Ma fac ca nu vad, deci nu ezista”. Pentru mine nu este o alegere, ca eu nu pot sa tac, ma sufoca revolta minciunii. Si, repet, niciun aranjament, oricat de “caldut” ar fi el, nu e suficient pentru a ma determina sa tac. Desigur, dupa ce spun, dupa ce vorbim, pot trece peste asta. Pot intelege multe, dar sa bag capul in nisip ca strutul, asta clar nu pot sa fac. Dar pentru multe alte femei, asta este o alegere. Prima alegere, chiar, as spune.

A doua varianta: ii spune ca stie, si exista o discutie. Dar ce i-am spus prietenei mele clar mai presus de orice, si as spune oricand oricui: daca alegi sa-i spui ca stii, n-ai voie sa nu-l “pedepsesti”. Cum crezi tu, pedeapsa poate fi variabila, si ca intensitate si ca durata si ca si continut. Dar nu se poate sa nu o faci. Pentru ca daca spui ca stii, dar nu reactionezi nicicum, e poarta deschisa spre absolut orice.

Desigur, am mai zis, nu apartinem niciodata nimanui. Nu tinem pe nimeni in lesa si nici noi nu suntem tinuti in lesa. Dar atunci cand ai “contract moral” cu un om, parafat prin priviri ochi in ochi, minciuna n-are ce cauta. Acolo unde e dragoste, e respect, si unde e respect, nu e minciuna. Si daca te prind cu raţa-n gura, nu-mi spui ca nu s-a intamplat nimic, ca abia atunci incepi sa ai o reala problema cu mine.

Si oricate remuscari ar avea cel care calca stramb, nicio atentie suplimentara nu sterge si nu estompeaza durerea de a fi  mintit. Niciun cadou, nicio plimbare, niciun alint nu poate repara nimic. De aceea, aproape ca e mai bine ca cel care calca stramb sa fie atat de destept incat celalalt nici macar sa nu banuiasca… si revenim la “o faci doar daca te tine”…
E complicata viata si ciudata toamna asta.

 

Cat de mult dor cuvintele

scrisoareIntamplare: un el, din diverse motive iubeste, curteaza, se gandeste la mai multe ele. Le scrie poezii, biletele, scrisori, le vorbeste.
El ii declara ei, cea cu care locuieste, si pe care o iubeste: nu am facut nimic. Nimic? Chiar nimic? Este cumva comod sa crezi asa ceva, daca el chiar poate sa creada ce spune. Sau poate nu crede nici el, si spune asta doar asa, intru linistirea suferintei interlocutorului.

Dar nimic? ce inseamna nimic? N-am atins-o, probabil asta inseamna. Dar gandul? cat e de important. consistent, de luat in seama gandul? Dupa spusele lui, n-ar fi. Dupa ce cred eu, este. Pana si proverbul romanesc spune: “Ochii vad, inima cere.” Intelepciunea populara nu spune “trupul cere”, ci inima. Nu cred ca atingerea, pipaitul, palparea este totul, iar fara, nu este nimic. Ar fi prea simplu. Viata nu e binara, nu e constituita din 1 si 0, din alb si negru, si daca nu e una, e alta obligatoriu.  Atingerea este probabil un alt nivel, o consfintire intr-un anume fel, o deschidere spre alta fateta a scenariului. Dar nu inseamna ca in absenta atingerii, nu exista nimic. Pana la urma orgasmul este in creier, iar stimulii pot fi de orice fel, cei fizici fiind doar o parte a lucrurilor.

Sa revenim la povestea initiala. Dincolo de orice, intamplarea reprezinta tulburarea increderii, o sfasiere importanta, un cutremur, se darama o lume. N-ai cum, dupa, sa il mai privesti la fel pe acel om. Evident, nu apartinem niciodata nimanui, nu ne apartinem decat noua insine, dar eu cred ca atunci cand consimtim sa intram intr-o interactiune de orice fel, intr-o relatie interumana, avem niste lucruri de respectat, exista un contract mutual (adesea tacit), care trebuie sa functioneze. Cand  intelegerea de onoare, cand contractul, chiar si nescris, este “patat” de o asemenea “intamplare”, n-ai cum, nici in ruptul capului, sa afirmi: “Nu s-a intamplat nimic.”
Daca as fi fost in locul ei, m-as fi infuriat cumplit, dincolo de durere. Cred ca-l strangeam de gat, pe cat de non-violenta sunt. Nu atat ca as fi descoperit acele lucruri, cat pentru acest ulterior: “Nu s-a intamplat nimic.” Nu s-a intamplat nimic? Nimic? ia mai gandeste-te o data. Nimic? Nu zau. Atata lipsa de asumare, atata lipsa de barbatie si de cavalerism! Nu s-a intamplat nimic. Nimic? Asta inseamna ca nici nu ma respecti. Sa ma minti, e deja semn ca nu ma respecti, dar dupa ce descopar, sa ma minti in fata, cu circumstante agravante… e si mai rau. Adica te-am prins “cu raţa-n gură”, si nu s-a intamplat nimic? Ar fi ca in povestea aceea cand vii acasa, iti gasesti sotia in pat cu un individ, si ea iti spune suav si calm: “Buna seara, dragul meu. Nu s-a intamplat nimic, n-ai vazut bine. Ce-i cu tine, te simti rau?”  Trist 🙁
Din seria: calmeaza-te, n-am facut decat sex normal, sexul oral e al tau. Nu s-a intamplat nimic.

Hai, ca peste biletele as mai fi putut trece. Chiar si peste o poveste, probabil, in anumite circumstante. Dar peste un “nu s-a intamplat nimic”, rostit dupa, NU, peste asta n-as putea niciodata trece, pentru asta, daca eram eu protagonista, il decapitam.

Dor cuvintele, dor. Desigur, stiu ca in viata fiecarui om pot exista mai multe iubiri, succesive. Cred in adevarul lor, in sinceritatea fiecareia, si in intensitatea lor. Cred ca o iubire trecuta sau viitoare nu umbreste iubirea prezenta. Nici nu cred ca inventam cuvantul de dragoste, sau cuvantul de joc. Dar sa il vad ca ii scrie altcuiva aceleasi lucruri pe care mi le scrie mie, in acelasi timp? Ca ii impartaseste aceleasi locuri comune, aceleasi placeri, aceleasi obsesii? Eventual la indigo, eventual cu copy-paste…. Repet, nu cred ca apartinem vreodata cuiva. Dar nu cred ca e onest sa scrii aceleasi lucruri in aceleasi momente, mai multor oameni. Nu e cinstit pentru nimeni, nici pentru destinatarii multipli, nici pentru expeditor. Fiecare simtire este diferita. E ingrijorator sa ai aceleasi cuvinte care traduc simtiri… Asta devalorizeaza totul, le face sa devina “de serie”, ordinare, in loc de extraordinare, asa cum, firesc, este, de la sine, prin divin, orice iubire.
Si e vorba de micime sufleteasca…. adica zau, chiar asa, fix aceleasi vrajeli? …. Nu simti nevoia sa te reinventezi, fata in fata cu altcineva?
Nu, nu-mi apartin cuvintele de dragoste. Nici mie, nici lui, nici alteia, nici altuia. Dar mi-as dori, cand traversez o poveste, sa pot pastra cu drag si respect gramajoara de misive, legate cu panglica (metaforic vorbind, caci ele pot fi si email-uri)…. Cum as putea pastra franturi ale altei povesti? E ca si cum le-as fi decupat din ziar. Bucati dintr-o alta idila. E ca si cum mi s-ar fi furat viata, senzatiile, ca si cand cineva m-ar baga cu forta in baldachinul altcuiva, si ne trezim dormind pe aceeasi perna, fara consimtamant prealabil. Cumplit.

later edit: vorbind cu o prietena, la o cina intre fete, ii povestesc revolta mea. Si-mi spune “este tipic. Si mie mi s-a spus, cand am descoperit : <draga, nu conteaza>”. Nu conteaza? Nu s-a intamplat nimic? Ah, nu. Asa ceva nu se poate. N-am multe cerinte, dar o am pe aceea de integritate si asumare. Dupa asta, se poate discuta orice, pot chiar admite, ierta anumite lucruri. Dar nu in absenta asumarii. Niciodata. Cred ca intr-un fel, au avut noroc, cei din preajma mea ca nu mi-au zis niciodata lucruri din familia: “Nu s-a intamplat nimic.”