Te parasesc pentru ca te iubesc

Vreau sa traiesc intr-o tara in care sa ma plictisesc. Da, stiu, suna dur. Si neadevarat, intr-un fel. Eu nu ma plictisesc nicicand, niciodata. Am o viata interioara prea bogata si ganduri prea multe ca sa ma pot plictisi fie si un moment. Dar vreau sa ma pot dedica lor.
Mai aproape de adevar ar fi exprimarea “vreau sa traiesc intr-un loc care ma lasa sa ma dezvolt, sa iubesc, sa ma gandesc la mine si la ale mele”. Sa scriu. Scrisori si texte. Scrisori si carti.
Sa nu imi cada mereu cate o caramida in cap, sa nu cad eu insami in gropi neasteptate, sa nu fiu prinsa in valtori de isterie din care si daca as vrea, nu m-as putea extrage. Nu vreau sa-mi tremure sufletul si trupul, altfel decat din frisoane de iubire sau de frig.
Gandeam demult lucrurile astea, ma simt oricum dezradacinata mereu, in tara asta surprinzatoare, dar am scris negru pe alb acum cateva zile: Îmi doresc sincer de tot sa trăiesc intr-o tara în care sa mă plictisesc. O tara cum era Franța. Nu este perfecta, nu era nici atunci când eram eu acolo. Dar nu îmi cădea nimic neașteptat în cap. Și aveam timp sa trăiesc ale mele. Aveam stare sa scriu. Sa fac, chiar, o depresie. Aici nu-mi acord luxul unei depresii. Puteam sa conduc zilnic 20 km doar ca sa pun trandafiri pe un anume parbriz. În România nu ai timp de gesturile astea. Te lupți cu prea multe, inerente. N-ai cum sa le eviti, n-ai cum sa le ignori.
Sau cel putin eu nu am cum. Nu am structura necesara si nici nu am cum sa o “invat”. Si nici nu-mi doresc sa devin nesimtita, opaca la ceea ce e in jur. Nu pot ingrosa randul celor nepasatori, sau inconstienti. Nu pot si nu vreau.

Imi iubesc tara, in felul meu, asa cum consider eu ca trebuie sa o iubesc. N-o denigrez, ca e si asa batuta de soarta. Iar eu voi muri romanca, nu din orgoliu, ci pentru ca mori asa cum te nasti. Eu m-am nascut romanca, asta inseamna ca asa voi muri, indiferent ce scrie, succesiv, in actele mele la rubrica cetatenie.
Insa cred ca vreau liniste. Vreau sa scriu, vreau sa iubesc, nu vreau sa plang decat din zbuciumul meu de dragoste, eventual. Nu vreau sa plang pentru ca in jur e sinistru, pentru ca oamenii sunt nerespectuosi, pentru ca la orice colt te poate pandi orice. Vrea sa pot sa stau cu fundul in nisip, la soare, sa las vantul sa ma cutreiere, si sa visez la ale mele.

Nu e inconstienta, nici nepasare. Mi-a pasat si imi pasa mult. Asa cum am parasit la un moment dat un barbat pentru ca il iubeam prea mult ca sa-l pot vedea distrugandu-se langa mine, fara ca eu sa pot face nimic, exact asa as pleca (din nou) de aici. Pentru ca neputinta ma doare mai rau decat orice durere. A ramane imobil langa cineva/ceva care se distruge este infiorator. Si am incercat sa fac cate ceva, perioada cat am crezut ca pot ceva. Acum nu mai cred. Nu am obosit, doar sunt putin mai realista si cu picioarele pe pamant. Tocmai pentru ca imi pasa prea mult, as alege sa ma indepartez. Caci e teribil sa stai langa cineva/undeva, care se distruge sub ochii tai, si tu sa nu poti face nimic.
Te parasesc pentru ca te iubesc“, e a doua oara cand as spune asta, in viata. Acum o spun unei tari, nu unui barbat.
{barbatul acela a murit, chiar s-a distrus, din pacate. Despre tara asta inca nu stiu ce sa spun. Prognostic rezervat, din nefericire}

Cat mai e pana departe?

O intrebare a unei amice m-a interpelat brusc. Copila ei o intrebase: “Cate zile mai avem?” Exact asa, cate zile mai avem, nu cate zile mai sunt.  Ciudat cum uneori unele exprimari au nuante atat de adanci. Ea era perplexa, nu prea stia ce sa raspunda. Am sfatuit-o sa ofere ea orizonturi.
Dacă nu știu pana la ce, nu am cum sa răspund. Pana vine Moș Crăciun? Pana la vacanta? Pana înfloresc ghioceii?
Pana crești mare?
A functionat. Ma asteptam sa mearga, ma pricep un pic. Instinctiv, nu lucruri invatate. Lucruri simtite care “bat” orice manual sau regula tarziu invatata.
Dincolo de asta, intrebarea copilei m-a rascolit si pe mine. Din cel putin doua puncte de vedere.
Unu: mereu asteptam ceva, de mici. Ceva definit: vacanta la mare, bradul de Craciun, examenul, tabara, primavara, sau ceva mai nedefinit, cum ar fi fericirea, linistea, marea dragoste, somnul, apusurile.
Al doilea punct de vedere e mai cutremurator: cate ore mai avem? Da, suntem finiti. Avem un numar de ore. Ele trec. Si in timp ce scriu, pana voi fi terminat, imi vor fi ramas mai putine ore, fie si cu o fractiune de ora. Dar mai putine, implacabil. Nu intotdeauna realizam asta.

Si acum sa “combinam” cele doua aspecte. Desi avem ore finite, care se consuma, ni le petrecem asteptand. Uneori, procesul asteptarii este mai important decat momentul implinirii. Si e pacat, caci ne traim viata “sporadic”, intre asteptari, pe peroane, uneori luand trenurile care vin, alteori ratandu-le.
Nu trebuie sa incetam sa traim niciodata pana in momentul mortii, scriam acum ceva timp. In fata intrebarii copilei, sunt inca si mai convinsa ca nu trebuie sa murim mai devreme decat incetam sa respiram. Din pacate, cunosc o gramada de “morti” vii care umbla pe strazi, si peste care vine toamna, iarna, primavara, vara, iar toamna, iarna, primavara….

Nu, dragostea nu invinge tot

Mult timp am considerat că iubirea este suficientă ca să compenseze diferenţele de mediu social din care provin protagoniştii unei poveşti de iubire. Adolescentă, şi apoi tânără femeie, am crezut că nu contează aceste diferenţe, având idei despre egalitate, fraternitate şi că dragostea nivelează toate asperităţile.

M-am revoltat când iubitul meu, francez, îmi povestea că mama lui nu a încuviinţat căsătoria surorii lui cu un băiat pe care îl iubea, doar pentru că acesta era măcelar, iar apoi se opusese căsătoriei lui, pentru că viitoarea sa soţie era fiică de şofer de tir. Ea fusese soţie de medic stomatolog, şi îşi crescuse cei şase copii cu guvernantă, unii dintre ei la şcoli catolice tradiţionaliste.

M-am revoltat cu toată fibra celor 19-20 de ani pe care îi aveam, cu năvălnicia acelei vârste, şi mi-am promis că în ziua când mama lui mă va cunoaşte şi mă va întreba ce fac părinţii mei, nu îi voi răspunde că sunt ingineri electronişti, ci voi spune că tata e gunoier. Până la urmă, o societate funcţionează cu de toate, şi avem nevoie de toţi ca să trăim, iar munca este respectabilă prin ea însăşi. Evident că în ziua când am cunoscut-o, nu am îndrăznit să dau aşa un răspuns, deşi mi-l ticluisem în minte vreme de câteva luni bune. Era o doamna franţuzoaică atât de respectabilă, cu o ţinută impecabilă, cochetă şi corectă, încât nu am putut să articulez ce îmi propusesem, şi am răspuns timidă şi cuminte la întrebări, regulamentar. M-a iubit mult, instantaneu, iar Philippe îşi freca mâinile, zâmbind: „Mama te place, graţie ţie vom avea încă două sau mai multe etichete.” „Ce fel de etichete?”, m-am mirat eu.

Aveam să aflu că doamna avea un sistem foarte ingenios de a semnala copiilor ei ce mobile le revin. Avea mobilier vechi şi de valoare, esenţe rare, nuc, abanos, trandafir, lucrate cu măiestrie. Având şase copii, gestiona acest lucru prin intermediul unor etichete plasate în spatele mobilelor, astfel încât, dacă ceva nefericit i se întâmpla, fiecare dintre copii știa ce îi revine. În funcție de cum se comporta unul sau altul dintre copii, mai adăuga sau scotea etichete, le mai rotea și învârtea. Iată de ce, plăcându-mă, aveam să dobândim niște etichete suplimentare.

love-plate-518435-mRevenind de la specific către general, mi-am păstrat mult timp credința că nu contează din ce mediu provii, dacă este iubire, aceasta învinge tot. Aveam să-mi dau seama pe parcursul anilor, văzând în jur o grămadă de exemple de relații, că, de fapt, nu e deloc așa. Iubirea aceea pasională, năvalnică, dispare, se transformă, înlocuită de o dragoste mai așezată, de respect, prietenie, parteneriat. Și atunci ies la iveală toate diferențele. Uneori chiar și plecând de pe aceleași poziții, din aceeași lume, evoluăm diferit față de partenerul de relație, darămite când între noi e o lume. Se spune des în România, „cei șapte ani de acasă.” Cei șapte ani denumesc, generic, tot bagajul de valori, tradiții, educație. Cum ne mișcăm, cum vorbim, cum ne comportăm, iar ei sunt esențiali. Sigur, nu neg că poți evolua ulterior, și accede la alt mediu social. Dar importanța primelor cărămizi din construcție este primordială. Iar acelea uneori fac diferența într-un cuplu. Am văzut, de pildă, cupluri foarte potrivite, în care, însă, cel provenit dintr-un mediu mai modest nu putea accepta diferența de mediu dintre cele două familii din care proveneau. Mergând în vizită la familia prietenei lui, nu se putea concentra decât pe mobilă („dar ce e acolo, muzeu?”), și lăsa să îi iasă la iveală toate frustrările.

Oricât de mult aș mai vrea să cred că iubirea nivelează aceste diferențe, încep să-mi dau seama că uneori nu e suficient, și că tocmai din cauza acestor diferențe se iscă uneori conflicte, poate chiar latente, înăbușite, dar existente, care izbucnesc apoi fără să înțelegi de ce, uneori nici cel care își manifestă astfel frustrarea nerecunoscându-și sie însuși problema.

adica de pe Catchy, aici