A doua lectie: uitarea

N-am amintiri din copilarie. Traiesc cu acest ciudat adevar, in aceasta stranie stare. Cred ca primele mele amintiri dateaza de pe la 12 ani, si poate chiar si mai tarziu. La un moment dat sufeream pentru ca nu am amintiri din copilarie, mai ales ca cei din jur isi aminteau scene si de pe la 3 ani. Am incercat sa stiu daca le pot regasi, si am inteles ca as putea, da, insa nu stiu cat e de bine sa rascolesc anumite lucruri. Uitarea are rolul ei, si probabil ca si in cazul acesta…
Uitarea e a doua lectie de viata, dupa renuntare.

Pentru trecutul mai apropiat, experimentez din plin rolul uitarii.
Tin minte, cu o precizie infioratoare, detalii nesemnificative din povesti de dragoste in care ma investesc pana la capatul capatului… si chiar dincolo de acesta. Tin minte cu ce eram imbracata in nu stiu ce situatie, de acum 10, 12, sau 15 ani, ce am spus, cu replicile aproape intacte. E mai mult decat o amintire a povestii, e ca derularea unui film. In acelasi timp, e foarte subiectiv modul in care tin minte. Pastrez povestea intacta, insa ies din ea. Ies, pur si simplu, ca si cand, la un moment dat, as trece printr-o poarta. Si apoi, ma gasesc in afara, in lume, noua. Nu reneg povestea de care ma despart, nici vorba, iar “subiectul” imi ramane drag pe veci. Insa o pot povesti ca si cand as reda o intamplare a carei protagonista nu eram eu. Asta se aplica si pentru experientele negative. Am puterea sa ma detasez de ele, si e bine ca e asa.
Dar sa revenim la povesti… Ma detasez, deci. Le interpretez ca fapte, nu ca senzatii, sentimente traite atunci. Sentimentele, la mine, nu au decat timpul prezent si eventual viitor. Dar nu timpul trecut. Pentru trecut, raman fapte. Cred ca e un soi de instinct puternic de conservare, necontrolat, inconstient. Un fel de platosa de autoaparare.

Ei bine, asta e cheia unei noi “pierderi”. Faptul ca trecutul e tradus in fapte, intamplari, si nu in implicari emotionale. E ca o instrainare, dar si o regenerare. M-am dat peste cap, si iata-ma noua. E ca si cand nu am consumat nimic. Probabil ca asta ma ajuta sa ma daruiesc total, extrem, si dincolo de granitele ratiunii, in fiecare relatie. Altfel nu s-ar putea. Daca bucatele din sufletul meu ar ramane suspendate in povestile trecute, pentru trairile prezentului ar ramane portii mai mici, si tot mai mici…

E exact cum spune Zazie, in cantecul “Ça”

Zazie l’Amour “ça” ne s’oublie pas, c’est fort encore…

On oublie les adresses
Comme les gens qui nous blessent
On oublie sans cesse
Les jours d’anniversaires et nos clefs, les repères, on les perd
On oubliera les chaînes de nos vies qui se traînent
On oublie quand même
Mais il est une chose à laquelle nous resterons fidèle

Les yeux, la voix, les mains, les mots d’amour ça reste là
Le jour et l’heure, la peau, l’odeur, l’amour ça reste là
C’est fort encore
C’est mort d’accord
Mais ça ne s’oublie pas
Ne s’oublie pas, ça
On n’oublie pas

J’oublierai ce mois d’août où j’ai dû faire la route sans toi
Sans doute
J’oublierai ma défaite et le rêve qui s’arrête
J’oublierai peut-être
Mis j’y pense encore quelque fois et ça ne s’explique pas
S’explique pas

Tes yeux, ta voix, tes mains sur moi, toujours ça reste là
Le jour et l’heure, ta peau, l’odeur, l’amour ça reste là
C’est fort encore
C’est mort d’accord
Mais ça ne s’oublie pas
Ne s’oublie pas, ça
Je n’oublie pas

Les yeux, la voix, tes mains sur moi, les mots d’amour ça reste là
Le jour et l’heure, la peau, l’odeur, l’amour c’est là
On n’oublie pas

Les yeux, la voix, tes mains sur moi, les mots d’amour
Ca reste là
On n’oublie pas
Ca ne s’oublie pas

Le jour et l’heure, la peau, l’odeur, l’amour c’est là
On n’oublie pas
Ca ne s’oublie pas

Les yeux, la voix, tes mains sur moi, les mots d’amour
Ca reste là
On n’oublie pas
Je ne t’oublie pas

Le jour et l’heure, la peau, l’odeur, l’amour c’est là
On n’oublie pas
Je ne t’oublierai jamais

20 septembrie, Sanary sur Mer

Am citit povestea Ionukai, si am plans. N-o cunosc pe Ionouka, in real. Ii citesc doar, cand si cand, blogul. Am unele puncte comune cu ea, (dragostea pentru rochii, pantofi) iar in alte privinte suntem foarte diferite. Citind ce a scris cu ocazia aceea, am plans, in ciuda aparentei mele de fata puternica. Bine, sunt si puternica, da’ puterea n-are nimic a face aici. M-a impresionat. (si nu, nu sunt genul sa plang la dulcegarii, iar postarea respectiva e departe de a fi siropoasa).
E o poveste trista despre cat valoreaza unii oameni din jur, pe care ii credem alaturi de noi. Si nu, nu vorbesc de faptul ca oamenii ar fi trebuit sa mearga la nunta ei. Dar sa reduci totul la o prozaica poveste de bani, e foarte trist. Si mai e ceva trist: sa nu ai curaj sa vorbesti cu omul, sa fugi de el, sa te prefaci ca ai murit. Oamenii sunt lasi… Dar da, eu stiu asta, am constatat-o, din pacate, de curand, din nou. Fara surprindere. Cu tristete.
Hehe, vorba francezului: “Il vaut mieux mourir debout que vivre couche”. (Mai bine sa mori in picioare decat sa traiesti culcat). Dar sa nu deviez de la ce pornisem sa scriu.

Mi-am amintit de momentul cand m-am casatorit eu 🙂 … si m-am felicitat retrospectiv pentru deciziile din acel moment.

De cand ma stiu, cred cu forta in cuplu (cred demasurat, chiar mai mult decat e permis), si in relatiile dintre doi oameni. Insa nu cred in institutia casatoriei. Nu cred ca aduce ceva. Nu cred ca acea hartie iti confera un plus.

Nu cred ca pentru acea hartie stai alaturi de cineva, daca e sa stai. Si nu cred nici ca acea hartie te-ar impiedica sa pleci, daca e sa pleci. Sau cel putin la mine, asa e. Nici nu m-ar lega, daca ar fi sa nu fie alta legatura, nici nu m-ar opri sa plec, daca asta mi-as dori
De aceea nu mi-am dorit niciodata sa fiu sotie, asa cum isi doresc fetele. Eu una, mi-am dorit sa iubesc, sa fiu iubita. Sa fim unul, nu doi. Sa respiram cu aceeasi plamani, sa vedem cu aceeasi ochi, sa auzim cu aceleasi urechi. Sa vibram impreuna. Sa stim ce gandim, fara sa o spunem explicit. Sa depasim limitele vorbirii, in comunicare. Sa fim o echipa. Dar asta neavand nici o legatura cu starea civila. Ci cu starea de spirit. Si cu starea sufleteasca, evident. Tot niste stari, da 🙂

La 18 ani, m-am indragostit de Philippe. De fapt, ca sa respectam ordinea istorica, Philippe a avut «coup de foudre» pentru mine (dragoste la prima vedere). Eu, copilita, in clasa a 12a, cu bacalaureatul si admiterea la facultate in cap… nu. Abia apoi m-am indragostit si eu… treptat.
Ne-am iubit foarte tare. Intens. Pur si simplu, ne eram suficienti. Petreceam zile intregi inchisi in casa, doar unul cu altul si fericirea noastra. Si nu, nu doar in primele luni… Ci chiar si dupa niste ani.

Cum v-am spus, eu nu cred in institutia casatoriei, deci cuplul nostru, asa cum era, ma facea fericita. Dar el ma cerea de sotie in fiecare sambata (desi stateam impreuna, plecam in vacante impreuna, imparteam bunele si relele cotidianului). Sase ani, sambata de sambata, a staruit. Atunci am acceptat sa ii fiu sotie, daca asta chiar insemna ceva pentru el, intr-atat incat sa o faca in fiecare saptamana, timp de sase ani….

Am acceptat sa ma casatoresc cu el, insa am spus : ok, o facem, atunci, pentru ca pentru tine conteaza, dar vreau sa fie cum doresc eu. Si cum doream eu, poate va intrebati ? Fara rochie de mireasa, fara lume, fara tamtam, fara nimeni de fapt. Nu vroiam petrecere, pentru ca nu aveam ce sarbatori. Din punctul meu de vedere, bogatia noastra era relatia minunata pe care o aveam, si o sarbatoream in fiecare zi 🙂 Deja de sase ani, si aveam sa o mai sarbatorim inca…

In primul rand ca m-am casatorit in paradis, la primaria din Sanary Sur Mer, unde locuiam eu (asa se face in Franta, te casatoresti in circumscriptia fetei). Am vrut sa fie acolo doar mama, noi doi, ca na, fara noi nu s-ar fi putut, primarul (cineva trebuia sa ne casatoreasca:)), si cei doi martori (erau obligatorii prin lege). In rest, nu vroiam sa fie NIMENI. Si nu vroiam sa fac nimic dupa 🙂 Serios. Prietena mea cea mai buna, Karine, stia, evident, ca ma casatoresc. Insa nu o invitasem, cum am spus, nu vroiam pe nimeni acolo. Si nu din cauza lor, ci din cauza a ceea ce vroiam eu pentru acea zi, si cum vroiam eu sa fie.
Cu o seara inainte, Karine m-a sunat. Si am simtit din vocea ei, ca nu intelegea, ca nu ar fi trecut usor peste acest episod, daca nu o invitam. Si atunci m-am auzit spunand, cu jumatate de gura, neconvinsa: “Daca vrei, poti sa vii maine. La ora 11, la primarie.” A venit. Cand a ajuns, a inteles brusc de ce nu o chemasem…

Poate am pierdut ocazia de a-mi tria prietenii cu acea ocazie, cum a patit Ionouka? Nu, nu cred, caci in tarile normale la cap, cu oameni maturi in gandire, cu respect fata de cel de langa tine, la popoare in sanul carora nu domneste isteria, o asemenea intamplare, ca a ei, nu s-ar fi putut intampla.
La mine veneau colegii (care-mi erau aproapte toti si prieteni), sa-mi schimbe cauciucurile de la masina daca faceam pana noaptea la nu stiu ce distanta de ei, chiar si zeci de kilometri (in Romania nici macar nu mi-as permite sa sun….), deci daca veneau sa ma depaneze… clar ca nu ma refuzau la o petrecere 🙂 Sigur nu s-ar fi intamplat. Dar oricum, eu nu am vrut lume. Independent de orice. Decizia mea e ca nu vroiam lume.

Am acceptat cu greu sa mergem la un restaurant in acea seara, desi mergeam doar noi, martorii si mama. Insa a fost dragut ca am ales un restaurant amenajat intr-o veche inchisoare medievala, aflata la 4 metri sub pamant. Se numea “Les Oubliettes” (adica inchisoarea), e la Hyeres les Palmiers. Toti chelnerii erau imbracati ca in Evul mediu, si deghizati, unul cu un cutit infipt in cap, etc. Fiecare masa e intr-o celula.

Acceptasem casatoria, pentru Philippe, pentru staruinta lui, pentru ca simteam ca asta insemna ceva pentru el. Pentru mine, asta nu insemna nimic in plus. Importantul rezida in ceea ce era intre noi (nu legaturi creeate de hartii administrative).

Dar a fost un cadou, probabil cel mai important cadou pe care i l-am facut.

ps. Intre timp, am cunoscut-o pe Ionouka, lumea-i mica, foarte mica 🙂