Telepatie, radiografie

floare1Telepatie, radiografie, interior, scanare.
Cateodata as vrea sa poti sa-mi radiografiezi gandurile. Sa mi le surprinzi in integralitatea, sinceritatea si plenitudinea lor.

Nu mi-ar fi rusine de nimic din ceea ce gandesc, nu fata de tine.

As vrea sa ma vezi in intregime in ce sunt si ce am. Asta pentru ca mi-as dori foarte mult sa-ti spun mii de lucruri si pentru ca timpul sau oboseala, sau motive din acestea practice (teribil de pamantesti), ma impiedica sa te fac partas al tuturor chestiilor din capul meu care merita ca tu sa le stii.

Mi-esti drag si as vrea sa-ti dau ce-i mai bun si sa simti ce ganduri prielnice te insotesc din partea mea. Si de aceea as vrea sa imi citesti interiorul, sa vezi pistilul, dincolo de petalele bobocului, dar si din alte cauze.

Intotdeauna sunt frustrata de lipsa de timp… poate maine, poate maine voi putea sa-ti redau tot ce am in mine, asa cum as vrea sa privesti si sa vezi dincolo de invelisul meu de carne, tot ce este inauntru.
(e doar un strigat, o revolta, un protest, o dorinta cristalizata in cuvinte, dar e adevar pur, distilat.)

Parabola: gradinarul si floarea

A fost odata (nu ca niciodata), un gradinar si o floare. Un gradinar atent, priceput, intelligent. Un om pe cinste. Una dintre virtutile mari ale acestuia era rabdarea.
Si mai era o floare. Frumoasa, iubitoare de soare, colorata, vesela, deschisa spre lume.
Gradinarul mai ingrijise si alte flori, le culesese pe unele din ele, acestea ii insotisera zilele si ii insufletisera interiorul, inveselindu-i viata. Floarea, la randul ei, mai vazuse perindandu-se si alti gradinari. Toate felurile de oameni: mai repeziti, mai atenti, si mai tineri, si mai batrani, iscusiti sau invatacei, veseli sau tristi. Unii o atinsesera in treacat, altii ii smulsesera chiar cate o petala. Ea trecuse mai departe, regenerandu-se sub mangaierea soarelui si adierea vantului. Fusesera si nori care ii umbrisera existenta, dar trecusera, lasand loc soarelui, linistii, seninului.
Vazuse multi gradinari, dar acesta era altfel. Floarea ii simtea sufletul bun si o bucura fiecare minut al prezentei lui, din tot sufletul sau de planta. Si lui ii placea in mod deosebit aceasta floare. In fiecare dimineata si seara trecea pe langa ea, o uda, ii vorbea, o privea. O admira, dar nu indraznea sa o rupa ca sa si-o aduca in casa. Nu indraznea, de fapt, nici macar sa o atinga. Dar isi facuse un ritual din a veni langa ea dimineata si seara. Era o bucurie ca o stia acolo. Ca un fel de religie. Nerostita. Fara carti si biserici.
Floarea isi dorea enorm de mult ca el sa fie acela care sa o culeaga. Se visa in casa lui, intr-o vaza, la lumina, insotindu-i zilele si noptile, acompaniindu-i serile si diminetile, fiind alaturi de el la toate izbucnirile sale de ras, dar si la tristetile sale. Si floarea stia ca frumusetea, vitalitatea si culorile sale, pot estompa aceste tristeti ale gradinarului, le pot imputina, pana a le face aproape sa dispara complet.
Il privea in fiecare zi, dimineata si seara, cand el venea sa o admire si sa ii vorbeasca. Incerca sa ii dea de inteles ca s-ar lasa culeasa, ca si-ar dori cu ardoare asta. Isi desfacea petalele intr-un mod special, cu dedicatie, inspre el, isi inclina tulpina si ii frematau frunzele. Catre ceilalti nu manifesta defel acelasi fel de atitudine, ba chiar imprumutase niste spini de la un trandafir alaturat din aceeasi gradina pentru a-i trata pe cei mai obraznici atentatori.
Dar zilele treceau, egale cu ele insele, si nimic nu se intampla. Ritualul intalnirilor zilnice, dimineata si seara, schimburile sagalnice de semne, reciproce. Dar atat.
Floarea visa la momentul cand el o va culege si o va duce alaturi de el. Isi proiecta in minte toate momentele de fericire de dupa. Stia ca il va lasa sa ii mangaie usor petalele moi, una cate una, intai cele exterioare, si apoi, cele interioare, pe masura cunoasterii. Stia, simtea, ca se va desface cu senzualitate in fata lui, asa cum nu se desfacuse in fata nimanui altcuiva. Il va lasa sa ii vada si sa ii exploreze interiorul, miezul. Ii va oferi culorile si parfumul sau, complet deschisa si primitoare. Il va lasa sa ii atinga cu degetul mijlocul cel mai ascuns. Si apoi, intr-un freamat tandru, ii va cuprinde degetul intre petalele sale, intr-o strangere delicata, dar ferma, si-l va tine prizonier un moment, pana ce-i va putea oferi picaturile sale de seva, esenta sa tare si parfumata, dulce, cu care dorea sa ii inunde degetul. Sa-l inlantuie, dulce si zemoasa, si sa-l elibereze, pentru a-l cuprinde si mai bine. Visele acestea dulci ii umpleau zilele lungi si noptile, ritmate de vizitele gradinarului, dimineata si seara.
Dar floarea era doar o floare… Nu avea gura sa strige. Nu avea limba sa vorbeasca. Iar gradinarul nu indraznea sa o atinga, de teama sa nu o vada ofilindu-se…
Si candva, nu devreme, dar nici chiar tarziu, va veni toamna. Si apoi iarna. Peste amandoi.