Loc pentru regenerare

Am inchis computerul asta seara, am stins lumina. Desi e tarziu, un gand nu-mi dadea pace. L-am redeschis. Si l-am redeschis pentru ceva, insa fac altceva 🙂 Recte, scriu ce cititi acum.

In aceeasi ordine de idei, mi-am deschis telefonul “principal”. Care, desi e principal, sta inchis cam de la inceputul verii, cu mici intreruperi, pentru ca vreau sa-l portez inapoi in reteaua lui initiala, si inca n-am facut-o. Redeschizandu-l, m-am gandit cati oameni m-au cautat azi pe el, si nu au gasit nimic…. Si m-am gandit la sms-urile care nu mai au loc in memorie. Si atunci, le-am redeschis pe unele, vechi, vestigii ale unor timpuri, si le-am sters… Asa, nemilos si brusc, le-am trimis in neant. Le-am retezat. Am sters momente specifice. Le-am aruncat in abisul negru, fara cale de intoarcere. Le pastrasem pana acum, nici eu nu stiu prea tare de ce… Nici nu le reciteam, unele din ele imi fac inca rau. Altele imi fac bine, dar de fapt tot rau. Si…harst! Retezare. Loc pentru noi mesaje, la propriu. Loc pentru noi senzatii, momente, sentimente, trairi, de fapt. Loc pentru regenerare. Cicatrizare, si refacere.

Am, acum, un sentiment de golire. Ma simt cumva pustiita, desi toata ziua de azi m-am luptat sa fiu tare, sa fiu fericita. Sau macar sa par. Cum spuneam… nu e putin lucru sa pari in regula. Sa pui un picior in fata celuilalt… Sa mergi, drept, nesovaielnic. O, da. Si e trecut de 4 dimineata. Ceasul meu va suna la 6.45. In prea putine ore, minute. Nu ma simt in stare sa fac aceleasi gesturi, sa par la fel de sigura, in atat de putin timp… Hm.
Si totusi, inca nu pot sa dorm. Ca un cutit in inima, ca un gol in stomac, ca o arsura pe creier.  Dorul de tine, da. Nu te recunosti oglindit in mine? In dorurile si senzatiile mele? In golul din mine, unde incapi, (culmea!), fix tu, ca si cand acel gol ar fi fost construit pentru a fi umplut doar de tine, piesa lipsa din puzzle-ul vietii. Noapte buna. Buna? Noapte? Dor de tine.

Zece

Hei, voi, aici sunt!
N-am disparut. Nu inca. N-am murit. Nu inca. Nu m-am volatilizat. Nu inca.
Au trecut zile si nopti pe langa mine, dimineti insorite, dimineti cu ploaie, dupa-amieze somnoroase, dupa-amieze pline de energie. Am ascultat zeci de melodii. Am pronuntat milioane de cuvinte. Am ascultat milioane de cuvinte. Am fost emitator, am fost receptor. Am cunoscut oameni frumosi. Am ras. Am si plans. Am baut vin. Am ascultat. Am gandit. Am continuat sa iubesc. Am simtit. Am facut fotografii. I-am lasat sa-mi puna flori in par. Sa ma priveasca si sa incerce sa ma faca sa zambesc. Sa creada ca ma cunosc demult si ca asta e bine. Sa imi multumeasca pentru ca am raspuns intotdeauna apelurilor. Si totusi, dincolo de astea, de inflorirea copacilor, de lumina, am avut in majoritatea timpului, in mine, imprejur, peste tot… o tristete de netrecut.
In ciuda faptului ca oameni necunoscuti au venit, si mi-au daruit mult. Poate nici ei nu stiu cat de mult mi-au dat. Si in ciuda faptului ca am inceput sa invat sa primesc. Simplu, fara sa ma fâstâcesc, fara sa mi se para ca nu mi se cuvine. Fara traume.

In ultimele doua zile am fost “agitata” (dupa spusele fostei mele colege de banca: “Te simt agitata“, intr-o discutie online- ea traind la niste mii de km, si da, simtea bine), “efervescenta” (dupa spusele unei prietene). Mi-am disimulat trairile, in spatele acestei agitatii, efervescenţe, (pe care interior o simteam ca o demenţă, cel putin una temporara.) Venea inca o saptamana, si nu vroiam sa o stiu. Nu vroiam sa o constientizez. Ca si cand nu numai la asta m-as gandi. Mai venea o saptamana, si o refuzam. A zecea. Am facut un exercitiu de vointa, si mi-a iesit. Sa nu mai scriu atunci cand se implineau. Si ce folos? Iata, scriu acum. Fail. Sigur, nu, nu mi-am propus sa nu mai scriu niciodata. Ci sa nu scriu atunci. De ce? nu stiu. Poate pentru ca 10 e cifra perfecta. In masura in care ar putea exista ceva perfect, in lumea noastra mica, umana. Poate pentru ca 10…10 e cifra din carnetul de note. Poate pur si simplu pentru ca mi-as dori sa numar invers. Sa nu mai numar pentru ca nu mai am de ce, pentru ca a fost un vis urat, m-am trezit si EL e aici sau acolo, vorbim, ascult, inteleg, intreb, mi se raspunde.

Mi-e dor de urlu, mi-e dor de ma sui pe pereti, mi-e dor intr-un fel animalic, inuman! Si-mi innec dorul in ce? In nimicurile zilnice, si-n demenţă temporară. In munca si in comunicare frenetica. In ganduri si in schimburi de cuvinte fara importanta, cu oameni fara importanta. In jocuri si in imagini. Noi, vechi. Si nu, nu foloseste la nimic.
In ciuda tuturor acestor lucruri, ma doare de mor, mi-e dor si ma doare, ma doare si mor de dor. Mor. Dor. Doare. Zece.

Dor… (nu mi-e dor, ci ma dor)

L’amour élabore une géographie sacrée du monde. [..] un temps sacré et un espace sacré, comme dans les religions (Francesco Alberoni, « Le choc amoureux »)

Conform legilor atractiei universale, inseamna ca si acelor locuri le e dor de tine…”, spunea cineva a propos de geografia sentimentelor mele.

Mie nu mi-e dor de acele locuri, oh, nu! Remarcam doar cat de schimbate sunt, influentate de emotii si trairi. Nu numai ca nu mi-e dor, ba chiar as putea spune ca unele ma dor.

Ma dor si ma zgarie. Sau, ca sa evit zgarieturile pe suflet, atunci cand ele sunt prea proaspete, le ocolesc. Si uite cum orasul capata o alta dimensiune. Evit, ocolesc locuri prin care inainte treceam nepasatoare. Da, dar era INAINTE.
Intotdeauna exista un inainte si un dupa.
Mai rau e ca patesc asa si cu propriile mele haine. Fiecare rochie are impregnata in ea privirile barbatului iubit, mangaierile sale vizuale. Fiecare rochie, bluza, fusta, pereche de pantofi, poarta in ele istoria momentelor in care le-am purtat… Degeaba le spal la masina. Le-as putea spala pana s-ar desira, si tot degeaba. Ele raman mitice, prin ceea ce au trait.
Cateodata, deschid dulapul, si ma napadesc toate senzatiile, toate trairile. Cateodata, nu pot alege rochia verde, sau cea rosie, sau cea galbena, pentru ca… E ca si cand as duce pe cineva cu mine, ascuns in cusaturi, in captuseala, microscopica prezenta, dar infinit de pregnanta.
Intotdeauna exista un inainte, exista un dupa.