Mi-e dor

Mi-e dor sfasietor de tine. De rasetele tale de copil inconstient, de tristetile tale, de cuvintele tale, de tacerile tale, de privirile tale, avide de mine sau pierdute in zare. Ti le iubesc deopotriva. Mi-e dor de atingerile tale, de infiorarile reciproce, frenetice, de foamea resimtita pentru tine in timp ce tu te hraneai cu mine. Mi-e dor de scrisorile pe care ti le scriam ziua, cand ma plimbam prin oras, dar cand aveam nevoie sa-ti scriu, totusi, desi ne despartiseram dimineata, ades dupa ce facusem dragoste salbatic, infrigurati de dorinta, si desi aveam sa ne regasim seara, tot pentru a gusta unul din celalalt, pentru a ne privi in ochi si pentru a ne pipai ca la sfarsit de lume. Dar simteam nevoia sa-ti scriu.
Mi-e dor de bomboanele Ferrero Rocher d’Or pe care nu le-am gasit in seara aceea cu tine, dar pe care le-am gasit cu varf si indesat a doua zi, mi-e dor de frisca din cana ta de cafea, mi-e dor sa te vad mancand inghetata pe care o iubeai ca un copil. Mi-e dor de serile in care ma ghemuiam in patul tau mare, dar din care reuseam sa te imping lipindu-ma de tine, iubitoare.
Mi-e dor de ochii tai adanci, de glasul tau ferm cand rostesti poruncitor „arata-mi”, mi-e dor de atingerile tale, de felul tau incomparabil de a fi. Mi-e dor de starea aceea de armonie dintre noi, de intuitia ta, de discutiile cu tine despre orice subiect, de lungile argumentatii, de metaforele tale si ale mele, pe care mi le stimulai, mi-e dor de plimbarile cu tine, mi-e dor deopotriva de tot ce e simplu si de tot ce e complicat in tine.
Mi-e dor sa te aud, sa te citesc scriindu-mi „te vreau!”, mi-e dor de intransigentele si nerabdarile tale, mi-e dor de starea de gratie. Mi-e dor si de mine. De mine cea langa tine.

O zi: cafea si minute

A venit si ziua de azi. Si a trecut si ziua de azi. Am baut cafea si mai multa decat de obicei. Ca sa-mi anesteziez constiinta, Dumnezeu stie cum, intr-o incercare disperata de… Am baut cafea in disperare, desi nu in mod voluntar, nici constient. Parca vroiam sa-mi anihilez, omor, inchid creierul. Rezultatul? O frumusete de noapte alba. Am “sarit” niste ore ca sa preatraiesc alte ore…. E sase dimineata, iar eu nu am inchis ochii.

Fara sa-mi dau seama, am ajuns acasa la prietenii mei pentru o masa duminicala la ora la care anul trecut ne intalneam. Nu calculasem acum, si ar fi trebuit sa fiu la prietenii mei cu o ora inainte, dar totul mersese pe dos. Un cercel pierdut, cautat prea mult, ca si cand m-as fi blocat pe el si altul nu putea inlocui nevoia. Un inel rupt in usa lor de la intrare, un alt cercel cazut din ureche in lift… Inlantuiri ciudate. M-am asezat la masa si am baut primul pahar de vin cand, anul trecut, ma asezam pe scaun… Am incercat sa nu ma gandesc, sa nu retranspun minut cu minut ziua. Am incercat sa ascult discutia. Am incercat sa rad si sa-i fac sa rada. Am incercat sa par eu. Am si facut toate astea. Dar undeva ramanea, neobosit, neadormit, neostoit, dorul. Ma inalta si ma arde. Ma doare si ma innobileaza. Ma tulbura si ma insenineaza.

Minut cu minut am retrait totul. O parte din mine era la masa cu prietenii mei. Radeam cu ei, paream acolo. Insa eu, adevarata, eram coborata in  mine insami, retraind, pas cu pas, minut cu minut orele de atunci, privirile lui, atunci cand am reusit sa i le vad, dincolo de perdeaua mea de jena. Mi-e greu sa-mi amintesc despre mine,  atunci, stiu doar ca eram nefireasca, poate si dintr-o regretabila inlantuire de evenimente, cel putin jenante pentru mine. Nefireasca e putin spus. De la haine si pana la atitudine. Eram impiedicata. Mai copil decat copiii. O fetita pierduta intr-un corp de femeie, care n-o lasa pe femeie sa actioneze, ci prelua conducerea, copilaresc cuminte. Habar n-am cum paream vazuta din exterior. Stiu doar ce simteam, am o idee precisa despre toate trairile din acele ore. Le-am retrait secunda cu secunda, desi o parte din mine era la masa cu prietenii mei. Le multumesc lor ca m-au tinut aproape azi. Fara indoiala ca as fi depasit ziua intr-un mod mult mai complicat fara ei. Mi-ar fi fost dificil daca nu m-as fi fortat sa fiu macar un pic, parte din peisaj. Peisajul lor. E relevant cum m-am simtit zilele anterioare, cum am retrait fiecare din momente, ca si cand a fost ieri. Iar ieri, pre-ziua lui azi
Si uite asa, m-am dopat cu cafea. Ca si cand, in fundul fiecarei cesti, as fi putut gasi izbavirea. Si de fapt, ce e izbavirea? Am baut si vin, si altceva. Si totusi, vinul n-a avut absolut niciun efect. Pur si simplu nu ma atingea. Cand sunt in stari intense, parca as fi de pe alta planeta. Nimic nu se prinde de mine. Si iar am mancat bomboane Bucuria. Si tot degeaba… Culmea e ca si plecarea mea de la ei a coincis cu ora precisa de anul trecut a plecarii. Soarta nu inceteaza sa fie ironica… sa-mi arunce coincidente in cale.

Fiecare secunda mi s-a scurs in vene ca o picatura de otrava. Din otrava aceea pretioasa, continandu-l. El mi-a reintrat in minte, in suflet si in interiorul trupului, ca si cand le-ar fi parasit vreodata. Mi s-a insinuat insidios in cele mai mici orificii. M-am bucurat sa simt din nou gustul otravii aceleia, aroma si deliciul sau, supliciu infinit de dulce, retrait ca un orgasm.  Si mi-a fost  atat de intens aproape, incat, daca as fi inchis bratele, sunt sigura ca s-ar fi incolacit in jurul taliei sale.
Noaptea asta nu dorm, dar il visez. Cu ochii deschisi, intr-o stare de dorinta infinita.

“Focul vânăt e gonit de vânt,
zările-au uitat să mă mai doară…”
(Serghei Esenin)

Nopti albe

A doua noapte nedormita. Ma ustura ochii si totusi nu pot adormi. Am incercat, dar suvoiul de sentimente se revarsa fara incetare. Un prea plin. Mi-as dori sa gasesc supapa de evacuare. Sa fac sa “respire” acest torent. Sa domolesc acest puhoi. Am lacrimi in coltul ochilor. Nici macar nu vor sa iasa, complet. Plansul m-ar ajuta acum. M-ar epuiza fizic acum. Si plansul m-ar putea poate face sa adorm. Am nevoie de somn. Am program incarcat si maine si luni. Si totusi e aproape 6 si nu dorm. Noptile mele tarzii s-au transformat in nopti albe. Albe, reci, goale.

Ma simt pustiita. Fara tine n-am sens. Fara tine n-am loc. N-am aer. N-am viata. N-am suflu. N-am somn. Fara tine nu se mai face dimineata. Nu vad lumina. Sunt incremenita. Probabil ca fara tine nu se va face nici primavara. Oricum… Ce mai conteaza, atunci? Deraiez, evident.

Ma simt mica, nicmicita, fara sens. Ma invart fara rost printre lucruri. Propria-mi casa-mi pare straina. Cuvintele vin, dar imi par anoste. Le insir aici, ca sa fie. Ma doare.  Imi cad ochii pe ecran, in alta fereastra. “Am murit deci exist”, asta vad acum, asta scrie. Asa sau invers? Stranii coincidente, potriviri, intersectari. Ma simt inutila.

Si-mi cad sub ochi, in peregrinarile mele nocturne, cuvintele unei doamne, necunoscute, scrise intr-un colt de internet unde teoretic nu le vedeam. “E fabuloasa Mirandolina! Ca o sampanie intr-un pahar de cristal fin! demidulce, usor acida, spumoasa !” Am dat peste aceste cuvinte ale acelei doamne necunoscute parca pentru a-mi gasi un rost. Pentru a gasi puterea de a pasi mai departe. Mi le asum greu, acum, aproape ma apasa. Parca nu-s eu. Plang.

Asta seara am avut o tentativa de a iesi. Intr-o masura, reusita. Apoi, esuata. Cateva momente cu doua prietene, m-am gandit oarecum si la altceva. Apoi, in alt loc, cu alti prieteni. Nu mi-am gasit locul, rostul, menirea. Nu am putut. Nu mai suportam… Nu mai stiu/vreau sa ies. Nu pot. Ma doare. Am pretextat ca mi-e somn. Am fugit. Am trecut prin fata casei lui. Salut, zambet. Dorinta. Oprire. Respiratie adanca. Umplere. Pedala de acceleratie la podea. Acasa.
A doua noapte alba. Lucrurile nu devin mai bune pe masura ce trece timpul. Ma napadeste vidul, mi-e dor. Un dor acut, ascutit. Nu stiam ca dorul poate durea la propriu. Tremur. Nici albe nu le mai vad, noptile… Negre nu-s. Gri?