disimulare

In ultimele zile mi s-au spus cateva lucruri… pe care le consider cele mai frumoase complimente.  Unul e: « te stimez enorm pentru curajul de a te arata asa cum esti« , celalalt « Imi place stilul tau independent si direct« . Si am realizat ca nu e prima oara cand mi se spune asta. Mi se spune ca ma arat asa cum sunt, ca e un curaj de a face asta. Pentru mine sunt complimente pentru ca e una din valorile mele cele mai importante. Adevarul, autenticitatea. Si mi s-a tot spus asta de-a lungul vietii, poate ca si mai mult acum, in ultimul timp… « Reiterez ca esti curajoasa, pentru ca a scrie si a impartasi asta tine de intimitate, si prin tranzitivitate, rezulta ca impartasesti intim trairile. » Am auzit asta de la oameni complet diferiti, multi, femei ca si barbati, cu varste diverse, trecut diferit, trairi diferite, experiente de viata diferite. Eu am avut asta in mine de la inceput. Asa sunt eu construita. Poate ca e ceea ce numea mama, in copilaria mea « extremism ». Latura aceasta de autenticitate, de independenta cu orice pret, de ne-aliniere. Oh, nu-s anarhista. Ma « incolonez » si eu. Dar trebuie sa cred cu adevarat ca sa adopt o cale, o idee, un crez. Dar ce nu inteleg e… cum adica, ceilalti, majoritatea, nu traiesc asa? Nu-s autentici? Si cum traiesc? Disimuleaza tot? Ascund trairi, ascund esenta lor ca oameni? Isi invaluiesc in sute de draperii opace sufletul si ceea ce sunt? De ce? Cum? La ce foloseste? Si interactioneza cu ceilalti prin intermediul unei personalitati disimulate, false, create din bucati de personaje inexistente? Si ce relatie interumana autentica poate iesi intre doua personaje disimulandu-si trairile si esenta umana? Retorice intrebari, evident… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It