Nu-mi place sa mint. Minciuna imi creaza un disconfort psihic atat de mare, incat ma streseaza numai gandul. Nu, nu afirm ca nu am mintit niciodata in viata. Am facut-o, si probabil o voi mai face. Sunt momente cand, orice ai dori, si oricare ti-ar fi parerile profunde, nu ai de ales. Insa ceea ce pot afirma din toate puterile este ca de cate ori am putut, am evitat sa mint. Chiar si atunci cand minciunile sunt folosite ca atenuare sociala a realitatii, pentru intretinerea relatiilor, sau cine stie ce alte scopuri social admise… Nu mint, pentru ca nu consider ca pot trai cu gandul ca am facut-o.
Cel mai recent exemplu, concret, practic. Saptamana trecuta a fost sedinta de partid. (partidul meu francez 🙂 ) Desi nu am facut nimic special in acea seara, nu m-am dus. Pur si simplu, am uitat. Spre rusinea mea, am uitat. Dar in vartejul ultimelor saptamani, in durerea care ma copleseste, mi-e greu sa mentin busola, mi-e greu sa-mi amintesc toate lucrurile. A doua zi a trebuit sa vorbesc cu presedintele, pentru cu totul altceva. Mi-a spus “N-ai venit aseara!”. Reactia majoritatii, intr-o asemenea situatie, pariez, ar fi fost “Ah, nu am putut, am avut o sedinta care s-a prelungit” (sau variante la asta, “indulcind” lucrurile). Eu, in ciuda faptului ca poate asta e prost vazut, am spus simplu: “Ah, iarta-ma. Am uitat cu desavarsire. Mi-e ciuda pe mine insami, dar am uitat complet. Si nici macar nu am facut nimic special aseara“. Raspunsul lui a fost “Hai, lasa, e ok, nu-i nimic, oricum tu vii intotdeauna, la toate sedintele” (teoretic, a uita o sedinta de partid, denota dezinteres. Ei bine, el nu m-a banuit de dezinteres, caci ma stie si ma vede implicata in toate actiunile lor… imi vede suflul, pasiunea, felul in care pun problema. Dar chiar daca riscam sa par cel putin aiurita, daca nu chiar nepasatoare, am preferat sa spun adevarul, spontan, decat sa rostesc o minciuna sociala.
Nu pot si nu vreau sa mint. Ma apasa minciuna. Ma roade. Ma macina. Ma innegreste.
Imi place adevarul. Vreau sa spun adevarul pe cat de mult se poate. Intotdeauna cand se poate.
Stiu, pe copii, parintii ii invata (teoretic) sa nu minta. Ca le creste nasul, ca lui Pinocchio. Insa cati parinti, dincolo de a recita aceasta lectie, o si aplica? Da, pe principiul “fa ce zice popa, nu ce face popa”, ei isi permit alte actiuni. Ca si cand copiii ar fi orbi. Cunosc drame in familii unde copilului i s-a zdruncinat sistemul de valori atunci cand a descoperit ca tocmai tata, cel care il invata sa nu minta, ii mintea de ani intregi… si nu asa, o minciunica mica, ci una mare, sub forma de alt copil, in alta familie…
Am spus adevarul chiar in cazuri in care lumea nu o face. Cazuri mai importante decat cel tocmai povestit… (cu sedinta de partid) Toate cuplurile isi promit la inceput “ne vom spune intotdeauna totul”. Cati o fac cu adevarat pe termen lung? Foarte putini. Cati nu au ascunzisuri fata de celalalt, cati nu fac compromisuri cu realitatea, cati continua dupa ani si ani sa-i spuna celuilalt doar adevarul? Cati nu fac mici aranjamente cu realitatea? Ei bine, eu am facut-o. Timp de sapte ani jumatate, zi de zi. Oricat ar fi fost de extrem adevarul. Orice repercursiuni ar fi avut. Cand am simtit ca lucrurile nu mai erau ca inainte, i le-am spus lui Philippe. Inainte chiar de a face orice altceva, desi traiam la 800 km distanta (din considerente profesionale), si aveam toata “libertatea” de a face ce vreau, fara sa spun. Ei bine, nu. Nu pot minti. Nu vreau sa mint. Fusese prea frumoasa relatia noastra. Minunata. Extraordinara. Fuzionala. Nu merita murdarita cu o minciuna, si nici macar cu o omisiune. Asa ca i-am spus. Nimeni din jurul meu nu intelegea “de ce am nevoie sa spun adevarul”. Ei bine, asa sunt eu, asa am considerat eu. Pentru mine, si asta inseamna respectul. Si asta inseamna loialitate. Si asta inseamna cuvant si onoare. A durut adevarul, insa cum Philippe era un baiat extraordinar de inteligent, a apreciat sinceritatea. Si am ramas cei mai buni prieteni. Confidenti… Pe minciuna nu s-ar fi putut cladi o prietenie, dupa o relatie atat de pasionala… Pe sinceritate, da.
Stiu, cateodata faptul ca nu stiu, nu pot si nu vreau sa spun minciuni sociale, caldute, nu le convine oamenilor. Ma privesc ciudat, aiurea. Multi prefera o minciuna calduta unui adevar adesea crud, biciuitor. Ei bine, nu conteaza. Acesta e modul meu de a actiona. Asa concep eu viata. Nu va pot minti doar pentru ca asta asteptati voi. Si nu am de gand sa invat sa o fac.
Sinceritatea e cateodata prost inteleasa, ba chiar penalizata. Oamenii te privesc cu severitate, si te judeca pentru “curajul” pe care ei nu-l au, de a incerca sa spui adevarul, pe cat posibil. Asta e, e riscul meu. Mi-l asum. Hai, trageti!
