Si dupa pasiune, urmeaza….?

Circula de cateva zile in online o scrisoare a unei prostituate catre o sotie. In Statele Unite. Nu stiu daca e adevarata sau falsa, poate fi foarte bine falsa, scrisa ca si cum. Oricum ar fi, mie mi se pare foarte discutabila. Pe scurt, daca nu ati citit-o, in doua cuvinte va rezum ce scrie in multe cuvinte: prostituata o indeamna pe nevasta sa nu-i refuze sexul sotului, ca uite ce se intampla, ajunge la ea, etc. Primitiva, minimala si cumva primara gandirea care a zamislit aceasta misiva.
pasiunePentru ca, orice ar fi, si oricata dragoste ar exista intr-un cuplu, dorinta dispare, pasiunea aceea arzatoare n-are cum sa dureze o mie de ani. De ambele parti. Nici dorinta lui, nici dorinta ei. In consecinta e mai usor sa vezi atragator pe cineva din exterior, pur si simplu pentru ca e necunoscut, nou.
Asa ca sfaturile din scrisoare sunt cam inaplicabile. Pasiunea nu se poate mima. Sau nu mii de ori. Asta e viata. Nu e neaparat ideala, dar asa se intampla. Am aceeasi experienta. Pasiunea aceea nebuna a trecut, dupa un timp. Si ne-am iubit in continuare. Doar ca nu ne mai smulgeam hainele de pe noi. Ei bine, asta e viata. Pasiunea aia cu furie dureaza cativa ani, maxim 5 in cazurile foarte bune, in general 2-3.  Apoi ramane iubire, respect, parteneriat, incredere, rasete multe, obisnuinta. Da, si obisnuinta, oricat de rau ar suna… Insa obisnuinta e si rea, e si buna. Te relaxezi, nu mai ai surprize, nu mai stai cu sufletul la gura. Obisnuinta… Toate micile gesturi care conteaza enorm. Dar da, e complicat sa depasesti momentul in care pasiunea dispare. Eu, cand mi s-a intamplat, eram foarte mica, si recunosc ca m-a debusolat. Pentru mine dragostea e intensitate si ardere adanca. Mi-e greu sa o vad cuminte, curgand ca o apa lina.
S-a vazut clar granita, la noi. Initial, eu mai plecam singura acasa, la 3000 km, aveam mai multa vacanta decat el. Altfel, noi eram modelul fuzional de cuplu, ochi in ochi, respirand cu aceiasi plamani, gandind cu acelasi creier. Dar plecam pentru ca aveam mai mult timp. Cand reveneam, ma lua de la aeroport si nu conta nimic, nici mancare, nici desfacut bagaje, nici macar dus, ne aruncam flamanzi unul asupra altuia. Ei, peste niste ani, la noi cam 5 au fost, ma lua de la aeroport, veneam acasa, sporovaiam, mancam, faceam dus, ne bagam in pat si abia apoi…. Si era reciproc. Evolutie. Transformari ireversibile, iremediabile. Implacabile. 
Si na, teoretic toti si toate stim teoria, doar ca practic, viata te duce in alta parte… la o cumintire, la o linistire, naiba stie cum s-o chema. Eu n-am trait-o prea bine, probabil nici el. Sigur ca stim toti teoria, si unii o si aplicam (eu una o aplicam, o aplic, o voi aplica, adica sunt mereu sexy – asta si pentru ca-mi place mie sa fiu asa, sa ma ingrijesc, sa ma imbrac, sa am tocuri, decolteuri, ciorapi interesanti uneori, nu imi neglijez partenerul, ma rog, si toate lectiile clasice). Dar degeaba stim si aplicam teoria, viata isi urmeaza cursul ei. Focurile intense devin mocnite. Asta e…
Mult mai tarziu, cand am ales sa-l parasesc, (din cu totul alte probleme), am ramas uimita cat de diferite erau amintirile noastre despre relatia comuna. In amintirile lui intra preponderent si partea sexuala, imi povestea scene de care nici macar nu-mi aminteam, erau toride, dar mie nu-mi ramasesera in minte…. eu ramasesem cu alte momente…. Si asta m-a ajutat sa inteleg si altceva. Amintirile sunt teribil de subiective, oricat de fuzionali am fost. Traim aceeasi poveste, dar retinem lucruri diferite, am scris despre asta acum vreo doi ani, aici.

Revenind la modificari, desi cumva in capul meu iubirea e foc si pasiune, trebuie sa incep sa invat ca e si altceva…. tocmai pentru ca inteleg lucrurile.

 

Esarfa

Barbatul se apropie de mine, zambitor. Intalnire absolut intamplatoare, neprevazuta. “Buna ziua“, ma saluta el politicos, ba-mi si saruta mana, cu niste maniere desprinse din alta epoca. Ochii, insa, direct si brusc priponiti in decolteul meu. Il vazusem apropiindu-se,  dar mi se paruse ciudat sa ma reped la esarfa pe care o mentin la gat in viata profesionala vara, cand temperaturile urca, iar decolteurile devin prea periculos de adanci. Esarfa zacea, langa mine, pe scaun. Terasa era umbrita, si imi desfacusem acea esarfa, ca sa respir un pic, savurand o cafea. Mi se paruse straniu sa apuc esarfa in timp ce ma privea, apropiindu-se, si sa ma acopar. Era foarte cald, iar gestul ar fi parut o acuzatie asupra lui, sau macar o banuiala…O neincredere, ca o nevoie de protectie, putand fi asimilata cu o nepolitete. Desi o privisem disperata, oarecum punandu-mi sperantele in ea, in putinele secunde cand el inainta spre mine, n-am indraznit sa ma reped sa ma acopar.

Ochii in continuare in decolteu, sfredelitori, hulpavi, contrastanti cu tonul calm, monoton al cuvintelor schimbate. Conversatie anodina, de oameni reintalniti dupa un timp, care s-au cunoscut in viata profesionala si oricum nu prea mult sau prea bine. Privirile sale, insa, staruitor in decolteu, aproape sfredelitoare intre cei doi sani. Pentru ca e un om chiar prea familiarizat cu bunele maniere, brusc, realizeaza situatia, si se redreseaza. “Esti bronzata, sau mi se pare mie?“, incearca sa o dreaga, oarecum, justificandu-si indirect, dar destul de neconvingator si stangaci, privirea. “Sunt bronzata, da, am fost la Balchik in week-end, iar eu ma bronzez rapid“, ma prefac eu ca il cred, politicoasa si eu. Jocul convenientelor sociale.
Incearca sa-si desprinda privirile, dar nu reuseste prea mult, brusc decolteul pare aproape magnetic. Atunci se hotaraste sa se indeparteze, nu inainte de a ma asigura de disponibilitatea sa si de faptul ca pot veni oricand sa-l intreb orice.  Ma saluta, intoarce spatele si pleaca. Esarfa, neputincioasa, nefolositoare, zace pe scaun, langa mine.