Fata din vis?

“Demonul desfraului m-a incercat toata viata in felurite chipuri si ispitele cele mai aprige nu mi-au venit de la intalnirea cu vreo femeie, chiar tanara si parfumata, ci de la una care nu era de față ” zicea Anatole France, candva.

Fragmentul acesta, dincolo de faptul ca mi se pare a rezuma suficient de bine natura umana, profunzimea gandurilor si nazuintelor dupa ceva, mereu altceva, imi aminteste o intrebare care mi s-a pus odata, de catre unul din oamenii teribil de importanti in viata mea.
Eram pe peronul metroului din New York, ceea ce usura incarcatura emotionala a scenei (memorabila, totusi) si micsora importanta intrebarii, care, chiar si asa, era gigantica. Strangandu-mi mana in mana lui, uitandu-se cumva piezis (spre galerie, daca vine metroul, evitandu-mi privirea adanca, albastra, ochii mei cuminti): “Tu preferi sa fii fata din patul meu sau fata din visul meu?“. Nu era o propunere indirecta, stangace, copilareasca, nu era un fel de a ma atrage in bratele lui, caci, din patul lui abia ne ridicaseram, si aveam sa ne reintoarcem in acelasi pat. Sau in altul, geografic nu conta amplasamentul, era metaforic oricum. Intrebarea era intensa, si dilema era adanca: vrei sa fii aici, acum, cu mine, sa te tin de mana, stiind cumva (chiar si nemarturisit), ca visez la alta (poate inexistenta, chiar), sau vrei sa te duci departe (nu neaparat la propriu), ca sa fii cea care-mi calareste fantasmele, dandu-le bice, arzandu-mi imaginatia, locuindu-mi visele de cand sunt treaz si de cand dorm? Greu de decis, greu de raspuns.

Exif JPEGEu, cand iubesc, dau tot, ofer orice, ma daruiesc pana la capat, nu ma impart, nu ma divizez, nu visez la iarba vecinului (poate-i mai verde, dar naiba o vede, eu nu, in orice caz). Primul moment cand sunt “atenta” in alta parte, in vis sau in trezie, e primul semn ca e fisura. Deci, pentru ca atunci cand iubesc el e in mine si langa mine, in cap, in corp, langa corp, in minte, in vise, in ganduri, il port cu mine oriunde as merge, la birou, la cumparaturi, la plimbare in parc, cand dorm si cand sunt treaza, din cauza ca este peste tot, in sufletul si-n trupul meu, de aceea nu pot intra in ratiunea: vrei sa fii in patul sau in capul meu? De ce n-as fi in amandoua? Lacoma? 🙂
Dar daca alegerea ar fi una reala, in mod restrictiv impusa (ai de ales a sau b), as prefera oare sa te parasesc ca sa ma asigur ca ma vei visa pana la moarte, ca voi fi regina viselor tale, ca ma vei gandi si aduce-n dorintele tale etern?

Vreau sa ma tii de mana in continuare, sa vina metroul, sa ne urcam in el? sa ne regasim seara, sa revenim acasa, sa vorbim, sa radem impreuna, sa ne povestim? Sau sa ma smulg acum din mana ta si sa fug, departe, nestiuta, nevazuta, ca sa ma visezi la infinit? Cat ma “incalzeste” pe mine visul? Am certitudinea ca locuiesc in visele tale? E mai bine in visele tale decat cu ochii in ochii tai?
N-am raspuns niciodata la intrebare, dar m-am gandit ades la ea in toti anii care au trecut. Si au trecut ceva ani….
Ades, imi fuge gandul la recurenta intrebare {magistrala in felul sau}: preferi sa fii fata din patul meu sau fata din capul meu?

Un pic in aceeasi “vena”, Georges Clemenceau spunea (unul din rarele citate pe care mi le amintesc dintotdeauna): “Cel mai placut moment in amor este acela cand urci scarile.” Cu alte cuvinte e mai placuta introducerea decat “cuprinsul”, mai placut visul decat realitatea realizata. Eu n-as putea spune ca gandesc/simt asa, dar inteleg ce spune Clemenceau, si pare aproape de ceea ce am citat la inceput ca spunea Anatole France. Mai dulce e asteptarea decat implinirea, zic ei.

Natura umana, vesnic nemultumita.  Nevoia de altceva, e poate mai putin constientizat, dar este din aceeasi pornire: visul despre ceva necunoscut. Desi ades, s-ar ajunge la povestea “vrabia din mana si cioara de pe gard”, si “ce-i in mana nu-i minciuna”. Insa pana la o matematica comparativa si o analiza exacta, “necunoscutul” ramane o puternica tentatie, cred, indiferent de structura sau calitatea sa, indiferent de adevarul sau. Necunoscutul iti permite sa crezi ce vrei, sa brodezi, sa modelezi. Realul e real, il iei cum e.

Nu mi-am raspuns nici in ziua de azi la acea intrebare. Atipic mie, caci in general sunt hotarata si spontana, ezit arareori. La intrebarea asta nu stiu nici dupa atatia ani ce ar trebui sa aleg. Fata din vis?
No, am ales sa traiesc prezentul, eu pretuiesc clipa, mai presus de orice. Cumva, acum cred ca sunt si-n visele lui, in ciuda “implinirii” 🙂 Uneori viata alege mai presus de noi, ceea ce noi credem ca putem separa.

ps. Poate de aceea ma trezesc uneori, pentru ca ma viseaza intens. Cineva. Altcineva. Iar visul imi tulbura somnul… mi s-a intamplat de doua ori saptamana asta.

 

 

 

Portret

love“Ma fascinezi, nu ti-am mai zis”
In ce sens? da, nu mi-ai mai zis.
“Ai un curaj nebun. E  parte din farmecul tau, recunosc. Te-as uri daca te-ai schimba. Ma fascineaza daruirea ta.”

Uite-asa, uneori, unele discutii cu oameni care te cunosc demult, de multi ani, iti dezvaluie laturi ale tale pe care aproape ca nu ti le marturiseai nici tie insati.  Mai era “esti omul cu cel mai slab instinct de conservare pe care-l cunosc. Analizezi foarte bine situatiile, dar nu se declanseaza instinctul de conservare.”
Poate pentru ca mie instinct de conservare imi suna ades ca “egoism”. E o autoprotectie, e ceva ce faci doar pentru tine, nu e altruism, nu e daruire, nu e deschidere spre lume, spre ceilalti. E fuga, e inchidere, e egoism…

Curaj? trista e lumea daca daruirea este curaj, daca abandonul in fata iubirii este curaj, daca deschiderea fata de oameni si lume este curaj… Eu altfel nu stiu sa traiesc, nu stiu daca e curaj.

 

Iubirea miroase a nemurire

SMS noaptea trecuta, la 2. “De data asta eu nu am somn- poate de la reflexo. Ma intreb cum stii daca ai ales corect si daca omul acela merita. M-am tot gandit. Si la capat ce e? Asa ajungi la fericire? Noapte buna, te pup.” Dormeam, si pentru ca nu dormeam de prea mult timp, nici n-am auzit mesajul. Insa mi-a dat de gandit dimineata, la dus, dupa dus, in drumul spre intalnirile zilei… Indoielile nu sunt acestea, insa, deloc. Cel putin eu nu vad lucrurile asa.

Cand iubesti, indoiala nu este “daca ai ales corect“, intrebarile si indoielile sunt cu totul altele. Te perpelesti intrebandu-te: “Ma iubeste, nu ma iubeste? Pot sa ii daruiesc ceva? Pot sa-l fac fericit?” Interpretezi orice tacere ca pe o raceala subita, te sperii, iti sare inima din piept. Apoi, iti zambeste, revine spre tine, si infloresti.  Ti-e inima calda, iti bate tare, sacadat, in stomac, si-ti canta. Privirile iti stralucesc. Apoi, iar te sperii…. Paradis si infern. Extaz si temeri. Dar nu, nu pui niciodata problema “daca ai ales corect.” Cel putin eu nu-s asa, n-am fost asa niciodata. Daca iubesc, iubesc. Sufletul, mintea si corpul imi spun la unison ca EL ESTE. Nu exista niciun dubiu. Nu incape indoiala. E axioma, dinainte de nasterea mea, inca. In momentul, fractiunea de secunda cand as gandi (ipotetic), “oare am ales bine?“, deja eu as fi departe, as iesi brusc din relatie. NU, nu pot cantari asa. Sentimentele sunt, sau nu sunt.
Eu cred ca atunci cand ai intrebari de genul “oare e cel potrivit? oare am ales bine?“, nu e vorba de iubire, ci de o decizie de a intra intr-o relatie, din diverse alte motive. De un aranjament. Nu condamn, spunand asta. Descriu. Neutru. Nu judec. Doar spun ca eu nu functionez asa. Dar sunt oameni care asa functioneaza, si e bine pentru ei. Nu am nicio problema cu acest mod de functionare, daca lor le este in regula cu el.
Eu, insa, sunt intreaga, pe deplin langa cel pe care-l iubesc. Expresia “trup si suflet”, la mine, are sensul propriu.  Spuneam zilele trecute: “Am stiut ca te iubesc cu adevarat atunci cand am gandit ca as prefera sa fii cu dusmanul decat sa-ti risti pielea“, si da, chiar asa gandesc. Intr-o tara in razboi, daca am face parte din tabere adverse, tot te-as iubi. Stiu, suna intr-un fel, poate parea “mult”, dar nu. E doar iubire, iar iubirea asa e.  Fara farduri, fara tertipuri femeiesti, fara strategii. Fara conditionari, fara cantariri, fara comparatii. Iubirea doar ESTE. Se impune in fata celui care iubeste, il umple pe deplin, launtric.
Prima secunda cand as gandi in termenii “oare am ales bine?”, pentru mine ar fi ultima secunda din povestea respectiva. (si vorbesc prin reducere la absurd, caci eu n-am putut niciodata gandi asa). Nu facem targuri cu sentimentele. Nu negociem cu pornirile inimii, cu atractiile mentale, cu frisoanele fizice.

Mesajul spunea apoi: “Si la capat ce e? Asa ajungi la fericire? ” Pai la capat… care capat? Si traira fericiti pana la adanci batraneti… Care capat?
Asa ajungi la fericire?” Cand iubesti, esti fericit. Fericirea ta este daruirea pentru celalalt, neconditionata. Fericirea, ca un scop…? da, cred ca pot intelege, poate fi “implinirea”, contopirea cu celalalt. Da, cred ca asa ajungi la fericire. Oricum asa ajungi, nu cantarind. Ajungi la fericire iubind. Daruind. Punand dorintele celuilalt mai presus de ale tale. Eu asa sunt fericita. Poate altii sunt altfel, si spun iar, nu-i judec. Unii au liste pentru tot. Si pentru pasii pe care-i fac in secunda urmatoare. E o nevoie teribila de control, aproape bolnavicioasa. Pentru mine, fericirea este darul catre celalalt. Sa-i vad zambetul in ochi. Sa-i simt surasul, si bucuria. Sa ma cutremur sub atingerea sa. O secunda sau o viata. Oricat. Durata umana nu conteaza. Iubirea are iz de eternitate oricum. Miroase a nemurire.