Da si nu, baza sistemului dual al promisiunii

In alta ordine de idei, importanta cuvintelor, de care vorbeam mai devreme, cel putin importanta cuvintelor pentru mine, pe care o observase si o rostise, m-a facut sa ma gandesc la disputa pe care o aveam cu un prieten    foarte bun, caruia nu-i placea si nu-i place ca eu spun NU.
Ba spun nu, afirm si acum ca spun nu. Si de ce spun nu? De aia spun nu. Atunci cand trebuie spun nu.
Atunci cand cred ca nu, prefer sa spun nu. Simplu. Nu vreau sa-ti spun da, atunci cand cred ca nu. Nu vreau sa fiu idiot de optimista. Nu cred ca a spune da, chiar atunci cand    stii ca nu, are vreo valoare. Nu cred ca pozitivismul cu orice pret aranjeaza lucrurile. Prefer sa spun nu, atunci cand cred ca e nu. Si da, prefer sa te suprind de bine, facand    ceva ce nu credeam ca e posibil, si spusesem in principiu, nu. Prefer sensul asta, decat sensul opus, adica sa spun da, stiind ca e nu, si atunci sa te dezamagesc, pentru ca astepti ceva ce nu va    veni.
Si, crede-ma, si eu prefer sa aud nu, chiar dureros, chiar greu de acceptat, chiar daca mi-as dori altceva, decat sa aud un da, in care nu crezi, doar pentru ca esti pozitiv    sau doar pentru ca n-ai curaj sa-mi spui nu.

Importanta cuvintelor

De cateva zile, o persoana care m-a cunoscut de curand observa ca pentru mine, cuvintele sunt foarte importante.   Da, cuvintele sunt importante, mai bine zis inlantuirea de cuvinte care inseamna comunicare. Scrisa sau vorbita.   Nu cuvintele in sine, ci ceea ce ele transmit, felul in care transmit.   Nu cuvintele, ci notiunile. Lucrurile, sentimentele, schimbarile, starile.   Nu cuvintele sunt importante, ci ceea ce ele reusesc sa imbrace.   Cuvintele goale, rostite doar pentru ca ele suna intr-un fel (melodios, straniu, dur, intrigant, surprinzator), nu au nici o valoare, sunt mai putin decat zero. Cuvintele nu-mi plac decat  atunci cand sunt “pline”, umplute de miezul notiunilor.
Pe de alta parte, vorbeam cu aceeasi persoana ca ele, cuvintele, sunt de fapt o conventie. Ca poate unul spunand “fereastra”, intelege altceva decat restul lumii. Si, din cauza asta, “aratandu-mi  Dex-ul, nu-mi demonstrezi nimic.” Sigur, are dreptate, dus la extrem, are dreptate. Dar fara un minim de conventii comune, nu supravietuim ca sistem social. Printre care, conventia cuvintelor.  Altfel, ma pot juca la infinit cu notiunile. Pot sa te innebunesc, ca interlocutor, cu tot felul de fraze absurde, care pentru mine inseamna ceva. Pot sa te fac sa crezi ceva, si sa-ti retez  imediat, sadic, crezurile, sa neg ceea ce pari a fi sigur ca ai inteles, hohotindu-ti in fata ca de fapt nu ai priceput nimic.   Deci sigur, prin reducere la absurd, se poate si asa ceva. Acea reducere la absurd din matematica (domeniu ce-mi ramane drag).

Imi plac cuvintele, dar nu ca unui literar. Imi plac cuvintele ca unei indragostite de matematica, ca unei fiinte cu structura logica.
A, ca scriu? Nu scriu ca un “uman”. Scriu ca un “real”.
A, ca scriu? Ca scriu “frumos”, dupa cum apreciaza ceilalti? Nu stiu daca scriu “frumos”. Stiu ca scriu cum simt. Stiu ca scriu direct. Stiu ca scriu adevarat. Stiu ca scriu, caci altfel nu  traiesc. Nu scriu ca un artificiu. Nu scriu ca un trucaj. Nu scriu ca un machiaj. Scriu ca o respiratie. Scriu pentru ca asa traiesc.
Ca scriu pasional? Nu. Scriu cum sunt, pur si simplu.
Ca scriu transmitand stari altora? Pai cine nu poate sa le duca, sa nu citeasca, simplu. Schimba canalul, de aia s-a inventat telecomanda!