Scrisori nescrise: mintea mea iti scrie scrisori

Aseara mi-a fost rau. Corpul isi revendica drepturile, si protesta, dupa ce a indurat. In ultima perioada, l-am extenuat. L-am intins. L-am impins la capat. Si pentru ca era prea dureros, am dormit, atunci, doua ore. M-am trezit sa lucrez… Apoi am vrut sa dorm din nou. Insa mintea mea iti scria (din nou!) o scrisoare. Nu ma lasa sa adorm, ma tinea in stare de veghe constanta si mi se rostogoleau in creier cuvinte pentru tine, silabe pline de intelesuri. Sentimentele mi se materializau direct in litere, iar literele se impreunau pentru a forma cuvinte, care se aliniau in fraze pline de sensuri si mai ales, incarcate de dragoste. Cuvinte pline de amor, de senzualitate, de dorinta, si de incarcatura din bucatele de suflet. Sentimente rastignite in cuvinte intense.
Am incercat sa nu-ti scriu, sa tin lumina stinsa si pumnii inclestati.  M-am incapatanat. Am vrut sa ma opun. Mie insami. Sa-mi rezist ca sa-ti rezist. Insa mintea mea continua sa-ti scrie o scrisoare, dincolo de intuneric, dincolo de hotararea mea, dincolo de ratiune. Imi tasneau din minte paragrafe intregi. Zburau prin intunericul camerei, se loveau de geamuri. Cautau biroul, hartia, ecranul. Vroiau sa ajunga la tine, luand cu ele intregi fragmente de inima. Inima mi se va reintregi, chiar daca ea pleaca spre tine, in cuvinte. Dar pentru ca maine va fi din nou intreaga, va genera alte si alte incolaciri de cuvinte pentru tine, in care bucati de suflet vor porni din nou spre tine, dorinta si sens unic al daruirii. Maine nu voi mai vrea sa le opresc. Oricum, ce e scris, e scris. Ce trebuie sa se intample, se va intampla…

Mintea mea iti scrie scrisori. Cele mai intense si mai senzuale scrisori. Cele mai emotionante si mai profunde scrisori. Cele mai sincere si mai adanci scrisori. Le scrie oricand. Cand conduc, cand merg pe strada intre doua intalniri, cand stau in parc, si chiar si cand incerc sa dorm. Pe mintea mea, n-o pot opri. Iar mintea mea, acum, iti scrie TIE, in permanenta, scrisori. Dorinta.

Prin gaura cheii in viata mea

Sigur, v-am lasat sa va uitati pe gaura cheii in viata mea. A fost asa, ca un voyeurism consimtit de mine…
Am spus lucruri despre mine, chiar si criptice, franturi din ceea ce traversam, am lasat sa izbucneasca revolte, am exprimat bucurii. Am inflorit, am stralucit ca o stea uneori, alteori m-am stins, sub potopul de lacrimi, pierzandu-mi pana si cuvintele. Mi-am deschis petalele si pistilul, ca intr-o daruire fara margini, m-am bucurat mult, m-am copilarit, mi-am lasat nebuniile sa razbata la suprafata, mi-am desenat zambetele, mi-am lasat lacrimile sa curga, durerile sa apara, enervarile sa transpara.

Am iubit, cand voi ma priveati. Am cantat si am ras, cand voi ma priveati. Am scris, cand voi ma priveati. Nu, n-am urat, pentru ca nu stiu sa urasc, nici in intimitate, nici privita. M-am intristat si voi inca ma priveati. M-am demachiat sub privirile voastre. M-am dezbracat si m-am imbracat in alte si alte costume. Mi-am impletit parul. Dar m-am si despletit, gest foarte intim. Am fost ades, descoperita ca Eva. V-ati uitat la mine cand imi era bine si cand imi era rau. M-am dezgolit intr-un fel, sub ochii vostri, care ma priveau avizi, pe gaura cheii. M-ati masurat si m-ati cantarit cu privirile prin gaura cheii. Acea gaura a cheii ramasa deschisa cu voia mea. Stiu ca ati crezut ca nu constientizez. Si totusi, n-am scapat niciodata din vedere acea gaura a cheii prin care ma priveati. N-am uitat nici ca e acolo, nici ca voi sunteti dincolo de ea, posedandu-ma violent prin intermediul atator mii de priviri hulpave, pangarindu-mi sentimentele sau lacrimile. Nu, nu mi-am calculat gesturile. Am fost naturala, in ciuda privirilor voastre violatoare ale intimitatii mele. Dar va dadusem voie, si nu uitam asta niciodata, imi asumam alegerea matur si responsabil.

Ei bine, intr-o buna zi, a fost altfel. Cum altfel? Pai altfel. Pur si simplu, am astupat gaura cheii. Pur si simplu, intr-o dimineata, dintr-un simplu gest. Fara sa se fi intamplat ceva anume. Fara vreun resentiment. Pur si simplu, n-am mai cautionat voyeurismul vostru, pe care [recunosc sportiv] vi l-am intretinut pana atunci.  Nu, nu-s ipocrita, stiu, am avut acea gaura a cheii deschisa spre viata mea. Cu voia mea, da. Bun, si intr-o zi, brusc, am inchis-o.
Stiti ce s-a intamplat atunci? Haideti, ca stiti… nu va prefaceti! Ati inceput sa protestati. Pana si cei mai tacuti si umbriti urmaritori, cei care aruncau priviri razlete si nu sopteau nimic prin gaura cheii, pana si aceia s-au simtit “furati”, frustrati, inselati. Pai cum indrazneam eu sa astup gaura cheii? Cum aveam tupeul sa le iau jucaria? Si in plus, “fara tine e gol”. Da, dar eu nu ti-am promis nimic. Nici tie, nici lui, nici ei. Nimanui dintre voi. Eu nu am semnat niciun contract cu nimeni cum ca intretin atmosfera. Nici ca furnizez entertainment.  Da, stiu, inteleg, e gol. Voi priviti in continuare pe unele gauri de chei, ale altor usi, dar nu exista nimic dincolo. Adica exista, dar e ca si cum n-ar fi. Dincolo de acele usi sunt oameni goi de continut. Fantome. Gramezi de copy-paste-uri umane. Nimic autentic, nimic original, sau prea putin. Nicio despletire spontana, veritabila. Niciun vers, nicio lacrima reala. Nicio stralucire. Da, stiu, va pot intelege tristetea si sentimentul de lipsa. V-am creat o adictie si apoi am retezat din radacina. Insa sa stiti, n-am premeditat nimic. Stiu, a fost placut sa ma priviti, sa aveti senzatia ca ma posedati prin acea gaura de cheie. Sunt delicioasa, stiu si asta, si nu-i lipsa de modestie… o stiu, mi-au soptit-o unii dintre voi, altii au suspinat-o, altii au scris-o, altii mi-au transmis-o telepatic. Insa lumea exista si inainte ca eu sa va las sa ma priviti. Si trebuie ca voi sa existati si dupa ce nu ma mai priviti, chiar daca viata pare brusc mai putin colorata, mai anosta si mai terna.

Stiu, sunt un om viu, si sunt interesanta de privit, pentru ca-s dintr-o specie putin comuna. Sunt buna de privit. Chiar si pe furis. Chiar si pe nesimtite. Chiar si prefacandu-te ca te uiti in alta parte…
Insa acum am nevoie de alte priviri. Cand privirile acelea se vor aseza pe mine, voi reinflori. Va caut eu atunci.

Later edit, 8 noiembrie 2010: Azi e ziua mea, si vrand-nevrand, ca sa nu fiu ingrata si nepoliticoasa, am revenit, ca sa le stau alaturi celor care ma privesc. Aseara, la un ceai cu o prietena, m-am gandit mult. De fapt… eu sunt cea care a creat aceasta legatura, si care a intretinut-o. Si intr-un fel, eu exist si prin privitorii mei. Asa ca… Iertare celor care s-au ingrijorat 🙁

Telepatie, radiografie

floare1Telepatie, radiografie, interior, scanare.
Cateodata as vrea sa poti sa-mi radiografiezi gandurile. Sa mi le surprinzi in integralitatea, sinceritatea si plenitudinea lor.

Nu mi-ar fi rusine de nimic din ceea ce gandesc, nu fata de tine.

As vrea sa ma vezi in intregime in ce sunt si ce am. Asta pentru ca mi-as dori foarte mult sa-ti spun mii de lucruri si pentru ca timpul sau oboseala, sau motive din acestea practice (teribil de pamantesti), ma impiedica sa te fac partas al tuturor chestiilor din capul meu care merita ca tu sa le stii.

Mi-esti drag si as vrea sa-ti dau ce-i mai bun si sa simti ce ganduri prielnice te insotesc din partea mea. Si de aceea as vrea sa imi citesti interiorul, sa vezi pistilul, dincolo de petalele bobocului, dar si din alte cauze.

Intotdeauna sunt frustrata de lipsa de timp… poate maine, poate maine voi putea sa-ti redau tot ce am in mine, asa cum as vrea sa privesti si sa vezi dincolo de invelisul meu de carne, tot ce este inauntru.
(e doar un strigat, o revolta, un protest, o dorinta cristalizata in cuvinte, dar e adevar pur, distilat.)