Romania si libertatea de a trai

Cand am revenit in Romania, mi s-a parut ca ma reintorc in timp. Ipocriziile si convenientele sociale sunt mult mai pregnante, mult mai apasatoare decat in alte parti ale lumii. A trai altfel decat o face “lumea” este un curaj pe care nu oricine si-l asuma, in ochii unora  acesta  fiind un “curaj vecin cu nebunia”. Imi pare rau despre situatia asta si felul in care oamenii isi duc viata, pentru ca ingradirile nasc generatii de frustrati. Iar pentru frustrari intotdeauna exista un moment al notei de plata, dureros pana la depresie. Oamenii se ingradesc ei singuri, nu-si permit sa iasa din niste norme pe care ei insisi le considera absurde, insa gandirea lor, prea inchistata, prizoniera intre garduri, nu le permite sa paseasca “dincolo”. Sa isi dea voie, sa-si permita sa faca mai multe lucruri din cele pe care si le doresc cu adevarat.
Lucrurile sunt atat  de vizibile, incat nu rare au fost datile cand am auzit, dupa intoarcere: “O femeie de varsta ta nu se imbraca asa.”. Fraza asta ma facea sa sar pana in plafon. In primul rand, la varsta mea (respectiv 27 de ani), in Franta, de unde veneam, nimeni nu ar fi formulat asa, ci ar fi spus “o fata”. Si-n al doilea rand ce inseamna “nu se imbraca asa?” Unde exista o norma cum sa ne imbracam? Avem uniforme? Si ma mira cu atat mai mult cu cat aceste cuvinte veneau din partea mamei mele, cea care m-a invatat, in adolescenta, sa cultiv diferenta, sa fiu altfel, sa ma demarchez, cea care-mi croia si cosea rochii ca sa nu fiu imbracata la indigo cu ceilalti, in hainele din comertul socialist. Cand se modificase atat de mult incat vroia sa fim toti “regulamentari”?

Ei, bine, aveam sa descopar ceva mult mai grav. O tara cu “uniforme mentale”. Ingradiri. Teama de “ce zice vecinul”. O societate arhaica, inca guvernata de temerea de judecata vecinului sau a cine stie cui (chiar si in mediul urban). Una din cele mai importante lectii invatate in Franta de mine, si printre primele a fost: sa nu-ti pese de ceea ce spune lumea. Sa nu-ti pese decat de mana care te hraneste. Doar aceleia ii datorezi ceva. In rest… iti da cineva de mancare? Nu? Atunci bine. Nu conteaza. Pentru mine, intoarcerea in Romania, dincolo de diferentele profesionale, financiare, de perspective de cariera, a insemnat in primul rand un enorm salt inapoi, in timp, ca si norme sociale si interactiune umana.

Ii priveam uimita pe romanii de 50 de ani. Imbatraniti, chirciti, pregatiti sa predea stafeta, cu discursuri de genul “eu am trait, am facut, acum e randul tau”, catre copii lor. Si-mi aminteam francezii de 50 de ani, floarea varstei, oameni tineri, bucurosi de viata, traind din plin, care se bucura de faptul ca au urcat in cariera, ca si-au crescut copiii (pe care i-au lasat in lume). La 50 de ani vesticii se reindragostesc, reconstruiesc. Nu isi incruciseaza mainile pe piept si nu-si pregatesc hainele de inmormantare…
Azi, inca dupa atatia ani de la reintoarcere, privesc pe strazi si ma minunez. Tot nu reusesc sa ma obisnuiesc cu ceea ce vad in jur. Oameni gri, cerniti… Oameni ridati, cu par alb inainte de vreme. Consumati. Sigur, nu-i condamn. Intr-o masura, e rezultatul vietii complicate, luptei zilnice pentru supravietuire, pentru plata facturilor, rezultatul ingrijorarilor “cu ce hranesc copiii”.
Dar in alta masura, non neglijabila, e si vina fiecaruia dintre noi. Pentru ca puterea sta in noi. Puterea de a schimba ceva, macar la nivel personal. Puterea de a nu urma cai batute daca ni se pare ca altceva ni se potriveste si nu cararea indicata de “lume”.

Stiu ca o sa par absurda, cu invataminte super pozitiviste poate ciudate, dar spun: fa ce simti, in masura posibilului!  Trebuie, ai datoria sa faci ce simti. Ai obligatia sa incerci sa-ti implinesti visele. Chiar daca ai sa “cazi”, vei fi incercat, si vei avea multumirea ca ai facut-o. Crede-ma,  asa e bine. Pur si simplu, in masura lucrurilor pe care le poti realiza, fa TOT ce vrei, oricat de nebuneste ar parea. Orice iti doresti, chiar si lucruri ciudate, FA-O!!!!!!!!! Incearca sa destelenesti si pe alaturi de drumul consacrat. Poate ti se potriveste altceva decat “ce face vecinul”. Te vor arata cu degetul? Si ce daca? Multumirea ta interioara conteaza mai mult decat vorbele lumii. Tu vei fi mult mai in acord cu tine insuti, iar acest acord valoreaza aur. Limitele? Limitele sunt doar legea si bunul simt. Respectul celui de langa tine. Dar atat. In rest, da-ti voie sa faci ce simti! Nu merge in turma, ca oile! Cand renunti la ce iti doresti ca sa ramai cu ce poti, mergi in jos, nu in sus. Si n-ai cum sa evoluezi.

Militez activ pentru curajul de a-ti trai propria viata! Trebuie sa faci lucrurile pentru ca le doresti, nu pentru ca le vrea “vecinul”, sau pentru ca “asa trebuie, asa se face”. Nimeni nu traieste in locul vostru. Asumati-va curajul de a va trai orele, zilele, saptamanile, asa cum vreti, cat mai apropiat de ceea ce va doriti! O sa fie mai bine, va veti simti mult mai armoniosi. Decalajul dintre ce esti si ce ti-ai dori sa fii se reduce. Toata societatea se va transforma, in acest fel. Mai putine tensiuni, crispari, frustrari. La nivel mare, conteaza. Dar si la nivel personal conteaza enorm. Curaj! pe locuri, fiti gata, start: traiti!

Independenta si autenticitate

In ultimele zile mi s-au spus cateva lucruri… pe care le consider cele mai frumoase complimente.  Unul e: “te stimez enorm pentru curajul de a te arata asa cum esti“, celalalt “Imi place stilul tau independent si direct“. Si am realizat ca nu e prima oara cand mi se spune asta. Mi se spune ca ma arat asa cum sunt, ca e un curaj de a face asta. Pentru mine sunt complimente pentru ca e una din valorile mele cele mai importante. Adevarul, autenticitatea.
Si mi s-a tot spus asta de-a lungul vietii, poate ca si mai mult acum, in ultimul timp… “Reiterez ca esti curajoasa, pentru ca a scrie si a impartasi asta tine de intimitate, si prin tranzitivitate, rezulta ca impartasesti intim trairile.” Am auzit asta de la oameni complet diferiti, multi, femei ca si barbati, cu varste diverse, trecut diferit, trairi diferite, experiente de viata diferite.
Eu am avut asta in mine de la inceput. Asa sunt eu construita. Poate ca e ceea ce numea mama, in copilaria mea “extremism”. Latura aceasta de autenticitate, de independenta cu orice pret, de ne-aliniere. Oh, nu-s anarhista. Ma “incolonez” si eu. Dar trebuie sa cred cu adevarat ca sa adopt o cale, o idee, un crez.

Dar ce nu inteleg e… cum adica, ceilalti, majoritatea, nu traiesc asa? Nu-s autentici? Si cum traiesc? Disimuleaza tot? Ascund trairi, ascund esenta lor ca oameni? Isi invaluiesc in sute de draperii opace sufletul si ceea ce sunt? De ce? Cum? La ce foloseste?

Si interactioneza cu ceilalti prin intermediul unei personalitati disimulate, false, create din bucati de personaje inexistente?
Si ce relatie interumana autentica poate iesi intre doua personaje disimulandu-si trairile si esenta umana?
Retorice intrebari, evident…

Intre curaj si bun simt

Acum cateva zile, cineva a considerat ca am curaj pentru o actiune care mie mi se pare ceva obisnuit. Sigur, a mi se spune ca am curaj, e pozitiv. Dar sunt prea cinstita ca sa accept laude pe care nu consider ca le merit in acel moment. Si am un prea inalt respect pentru niste concepte, printre care si cel de curaj, ca sa pot sa asimilez orice actiune sau gest cu un curaj. Nu-mi place sa se demonetizeze cuvintele pe care le folosim. Imi place sa cantarim lucrurile pe care le spunem, si sa nu folosim concepte prea importante, cuvinte prea sforaitoare, neadaptate situatiei.
Sigur, nu neg. Am curaj. Am avut curaj si voi mai avea. Stiu, da, sunt o persoana curajoasa. Dar m-a infuriat momentul si motivul pentru care mi s-a spus asta.
Unii au incercat sa ma tempereze, spunand ca depinde din ce unghi te plasezi.
Intr-o anumita masura, e adevarat. Poate ca mie-mi poate parea curajos ceva ce face altcineva, caruia acest lucru i se pare banal. Sau ca poate ce fac eu ca pe ceva obisnuit, pare un curaj. Dar nu stiu, totusi, cuvantul “curaj”… Cred, intr-adevar, ca acest cuvant este un cuvant care e prea important si pentru care am un respect prea mare ca sa-l vad folosit asa, fara noima.
Curaj este cand dacii s-au batut cu romanii.
Curaj este, ca sa aduc asta in zilele noastre si sa ma raportez personal, atunci cand am daramat ce construisem 10 ani ca sa revin aici. Curaj este ca am trecut peste acele imprejurari negre, peste cele doua nenorociri. Curaj e ca am depasit anul 2000, de pilda. Si ca traiesc.
Sau curaj e ca am mers in desert, unde am dormit printre scorpioni si nu m-am spalat. Sau curaj este ca am venit la varsta frageda (20 si un pic de ani, 3000 de km singura prin toata Europa). Sau curaj este calatoria mea nebuneasca la New York.
Sau curaj e toata atitudinea mea, decalata fata de generatia mea din tara asta….

Dar nu banalitatea de a spune lucrurilor pe nume 🙂 Acela nu e curaj, e bun simt.