Profunzimi virtuale si superficialitati reale

Cat de profunde pot fi relatiile interumane create online? Pana unde pot merge? Ce poti astepta? Ce oferi si ce primesti? Eu am niste exemple foarte frumoase de relatii incepute online translatate in offline, intr-un mod minunat. Desi, foarte neasteptat. Si ceea ce e cel mai minunat este ca am intalnit oameni pe care fara indoiala nu as fi avut ocazia sa-i intalnesc in alt mod. Pentru ca internetul reduce distantele, face accesibili oameni de departe, cu care pur si simplu nu ai avea altfel ocazia sa te intersectezi.
Desi eu n-am intrat niciodata pe internet cu intentia de a cunoaste oameni. Nici in prima zi, acum 12 ani, nici in a doua, si niciodata. Pur si simplu s-a intamplat. Nu vroiam sa cunosc oameni, caci am destui in jur, de felul meu, asa am avut toata viata. Deci nu ma mana niciun imbold de a face cunostinta cu cineva sau de a-mi face prieteni. Abia apuc sa-i vad pe cei pe care-i am, si pentru ca nu-i vad destul, factura mea de telefon se mareste 🙂 Eu intrasem pe internet pentru informare. Pentru comunicare, pentru discutii. Atat.  S-a intamplat insa, sa fie mai mult. Nu regret, evident.

Oameni intrati foarte recent in viata mea, prin poarta virtuala, adica acum mai putin de un an, imi sunt acum prieteni dragi si apropiati. Si nu de circumstanta. Au intins mana cand mi-a fost mai greu. Au intins umarul sa-mi curga lacrimile pe el atunci cand am fost necajita si am plans. M-au sprijinit mereu. Desi, la un moment in vara trecuta, am fost cruda si nedreapta, am recuzat termenul “te iubesc“, care mi-a fost adresat din prietenie, nestiind sa-l primesc, speriindu-ma de importanta sa, parandu-mi-se ca vine prea devreme, deci ca nu poate fi adevarat, ci superficial. Am refuzat sa-l inteleg, si l-am tratat drept ipocrizie sociala. Timpul si intamplarile mi-au aratat ca ma inselam. Fac mea culpa si sper ca am invatat ceva.

Mai mult, sunt cupluri care s-au cunoscut prin intermediul meu, prin lista mea de FB, amandoi vorbind mult cu mine… Sunt fericita de bucuria lor si sper sa tina o mie de ani fericirea lor 🙂 Desi n-am avut niciodata, nici in real macar, intentia de a face “lipeli” de vreun fel 🙂 Uite ca se pare ca “mi-a iesit” involuntar.

Evident, nu orice relatie virtuala se translateaza in real. Dar exista unele pentru care sansele de a se transforma in prietenii profunde sunt absolut reale.

O britanica s-a sinucis dupa ce a scris pe Facebook ca o va face si niciunul din “prietenii” (pe care eu am stabilit ca ii numim relatii, mai degraba), din lista ei n-a reactionat, desi avea o lista de peste 1000 de persoane. Asa e redactata stirea… Acum cateva luni mai era un ciudat in Franta care se mira ca are 800 de prieteni si totusi si-a facut mutarea singur. Mi se pare cel putin stupid…. sa pui problema asa.

Asta este in primul rand “despre cine bagi in lista”. Daca in lista introduci aleator 2000 de persoane, cu care n-ai puncte comune, la care nu ai criterii de imprietenire (despre care vorbeam acum cateva zile), si cu care nu ai obiceiul sa interactionezi (daca postezi doar aplicatii idioate, farmville-uri si melodii), nu te astepta sa te ajute cineva cand te sinucizi. Te poti sinucide sanatos, adica 😀

Articolul incrimineaza faptul ca avea 1000 de prieteni si nimeni n-a luat-o in serios. Da? Ei bine, e despre cat de inteligent stii sa-ti cladesti relatiile interumane. Dar e valabil in online ca si in offline. Sa va dau un exemplu simplu. Sunt foarte multi oameni cu care nu ma cunosc in carne si oase, si foarte probabil nu ma voi vedea niciodata. Insa interactionam destul de mult online. Cand am disparut de pe net cateva zile, s-au nelinistit. E firesc. Mi-au scris, m-au cautat, au incercat sa dea de mine. Dar asta e si pentru ca se cladise acea punte. Daca eu as fi postat toata ziua aplicatii de horoscop, farmville si prostioare, si n-as fi interactionat discutand, ori m-ar fi sters din lista, ori mi-ar fi ascuns postarile, legatura nu se crea, si nu se nelinistea nimeni ca dispar sau nu, ca oricum… tot aia era. Nu ca nu le-ar fi pasat daca strigam “ajutor”. Dar n-ar fi vazut acel strigat de “ajutor”, asta vreau sa subliniez.
Ma rog, ce vreau sa spun este ca daca iti alegi pe cine bagi in lista si daca stii sa interactionezi cu oamenii, ei sunt aici de cate ori ai nevoie, si in mod cat se poate de firesc. Chiar neasteptat.

Bine, nu-s eu genul sa ma sinucid. Deloc. Nu face parte din sistemul meu de viata. Si nici atat sa strig asta pe internet. Insa nu subapreciez si nu incriminez pe nimeni care o face. Unii poate chiar au nevoie de asta.  Poate chiar sunt atat de singuri incat singura lor legatura cu lumea este aceasta, poarta virtuala.

Cat despre a lua sau nu in serios unele lucruri de acest gen scrise pe internet, eu n-as face niciodata greseala sa nu iau in serios un om care spune asta. Pur si simplu. Nu-mi permite constiinta sa stiu ca poate as fi putut face ceva si n-am facut. As avea o povara imensa pe umeri sa stiu ca poate puteam sa spun o vorba buna si sa impiedic o catastrofa. Am avut recent pe cineva in lista care a avut o zi proasta (asta e un dulce eufemism… era mult mai mult de atat, in realitate). M-am speriat, si am cautat sa-i vorbesc. Desi era o fata pe care n-o cunosc,  nici nu vorbeam, nici nu interactionam in mod special, si am 1500 de oameni in lista. Dar daca-mi cad ochii pe “asta e ultima mea zi“, nu pot lasa asta sa treaca sa, si nu pot lua asta in deradere. Tout est bien qui finit bien 🙂 Evident, de atunci vorbim.

Cat despre prietenie… Este, oricum, vorba de o translatare. Oricat de mult imi pasa de cineva, atata timp cat interactiunea ramane strict in virtual, eu nu pot numi asta prietenie, desi unii m-ar contrazice. De pilda, cineva din lista mea a scris: “Pentru tine…care, de cealalta parte a computerului gasesti mereu timp sa ma asculti iar imbratisarea ta virtuala e perfect valabila…ajunge acolo unde trebuie…la inima. Esti …esti mereu… iti faci simtita prezenta mai mult decat permite prezenta fizica…Tie vreau sa-ti spun…ca vreau sa te gasesc aici si in acest an…sa crestem impreuna si sa impartim momente frumoase ce vor urma…La multi ani, draga prietene!” Eu am protestat, caci, totusi, prietenia e altceva 🙂
Comunicarea/prietenia/senzatiile de pe internet pot fi intense, dar prietenia reala e alt palier. Pur si simplu nu sunt comparabile. Insa se poate translata, cum am spus. Asa ca da, o interactiune virtuala se poate transforma intr-o prietenie cat se poate de palpabila. (am nenumarate exemple)

Casatoria: cand, cum, de ce?

Pentru ca ma intreba un comentator necunoscut, la una din postarile anterioare, daca sa se insoare anul asta, voi scrie despre casatorie. Complicat si delicat subiect, care-mi va atrage probabil oprobriul social si destule critici. Dar e ok, n-am neaparat nevoie sa ma aplaude masele, mai ales la subiecte din astea in care nu sunt de acord cu societatea. Intrebarea suna asa: “Eu intre doua pahare, mai stateam in dilema daca sa ma insor anul asta sau nu, dar mi-am dat seama ca nu renteaza La ce varsta te-ai casatorit? Eu nu stiu cand sa fac pasul asta, toate femeile cu care stau vor sa ma casatoresc cu ele, dar eu nu am chef de asa ceva pe criza asta 🙁 ”

Teoretic, nu-mi place sa fiu consilier matrimonial, dar, recunosc, casatoria e un subiect. Adevarat, adanc. Nu pretind ca detin adevarul absolut, dar am trait intr-adevar mult, am avut sansa sa traiesc cam triplu din punct de vedere al experientelor umane fata de oamenii de varsta mea, si sa cunosc multe personalitati, multe povesti, sa traversez multe imprejurari, din cele mai diverse, uneori extreme. Din acelea care calesc, dupa ce te ard.

Eu nu cred in casatorie. Cred cu putere in cuplu: e una din valorile mele cele mai profunde. Dar nu cred in casatorie ca o necesitate. Nu cred ca acea bucata de hartie te tine alaturi de cineva, daca stai. Si in acelasi mod, nu cred ca daca nu esti bine cu cineva, acea hartie te impiedica sa pleci. Daca n-ar exista altfel de legatura intre mine si o persoana, acea hartie e zero, nu exista nici un fel de hartie care m-ar putea retine alaturi de respectivul. Iar daca mi-ar fi rau, nu m-ar tine nici doua milioane de hartii intr-o relatie in care nu este locul meu. Caci eu consider un esec FIECARE minut petrecut intr-o relatie in care nu ai ce cauta. Esecul nu e despartirea. Esecul este sa petreci timp, minute pretioase din viata, in locuri si langa oameni care nu merita.
Deci, ca idee, nu consider casatoria o necesitate. Important este cuplul, relatia. Iubirea, respectul, prietenia, sustinerea, toate legaturile care se creeaza intre doi oameni. Ca aleg sa se casatoreasca sau nu, asta e o decizie care se ia impreuna…

Dar casatoria nu poate reprezenta, in ochii mei, un scop in sine. Daca ar reprezenta un scop in sine, inseamna ca nu ar conta omul si relatia. Ci ar conta sa ai verigheta pe deget, “sa intri in randul lumii”, pentru ca asa au spus mama, tata, matusa, bunica, vecinii, ţaţa Floarea, nea Vasile. Si de aici incepe nefericirea. Pentru ca ai facut totul sa te vezi in acea postura, netinand cont de restul, de ceea ce de fapt ar trebui sa fie mult mai important: cuplul, relatia, legaturile, vazute si mai ales nevazute. Interactiunea mentala.
Pentru ca am trait multi ani in alte coordonate geografice, m-am ingrozit (da, da, acesta e cuvantul), cand m-am intors aici, in Romania, si am vazut ce se intampla. E o presiune sociala atat de puternica sa te insori, sa intri in randul lumii, sa te aliniezi, incat oamenii fac asta ca pe o datorie, fara sa reflecteze la ceea ce inseamna de fapt casatoria, in spatele hartiei. Si asa se ivesc o gramada de cupluri nefericite, de povesti sordide sau pur si simplu de povesti de plictiseala in doi, de inselatorii si minciuni, de nerespect, de nepasare. Nu, va intrerup, va contrazic, va rog nu ganditi ca sunt prea idealista, stiu ca exista si alte modele de cuplu (caci am trait alte modele de cuplu, si voi alege intotdeauna sa intru in alte modele de cuplu).

Doar ca, din cauza presiunii sociale foarte puternice, in Romania oamenii aleg sa se insoare devreme, inainte de a reflecta prea bine la motive, la alegere, la persoana. Mi se pare un compromis teribil, pe care ei il fac, pe pielea lor, pentru societate, pentru gura lumii, pentru a fi conformi cu ceea ce se cere, ce se asteapta de la ei. Ca sa fie fericita tanti Maria, ca “am si eu un rost”. Merita? Merita sa te sacrifici pe tine insuti, sa-ti amanetezi viata, sa te trezesti langa cineva langa care nu ai ce cauta, doar pentru ca o tanti Maria generica crede ca asa e mai bine?
Uite asa ajung oameni care ar fi putut avea mult mai mult, in relatii nepotrivite. Uite asa ajung sa faca si copii, “pentru ca asa se face”, si sa petreaca o viata aiurea in care ajung sa se intrebe: “Ce caut eu in viata mea?”. Uite asa ajung sa vorbeasca urat despre partenerul care abia s-a ridicat de la masa si a plecat. Dupa ce a intors spatele, incep sa rada, sa se bucure, sa sara in sus, ca si cum au scapat din jugul oprimarii turcesti: “Am scapat de nevasta-mea!”. (scena veridica, traita de mine, un coleg jubila cand i-a plecat sotia de la masa….) Pai, bai, nefericitule, e ok asta? In primul rand pentru tine, intreaba-te, daca ai curaj sa te privesti in ochi in oglinda, e in regula sa iti duci viata langa cineva despre care abia astepti sa plece ca sa te poti bucura de libertate? (nu ma intelegeti gresit, nu ma revolt pentru ca era bucuria unui barbat, n-am nici un pic de solidaritate feminina la faza asta, iar situatia inversa m-ar fi revoltat asisderea). Daca chiar simti ca nu esti liber, ca nu esti ok, ca astepti ca partenerul sa plece ca sa te poti bucura, pai ia-ti inapoi libertatea, si da-i-o si lui (ei)! Nu stati aiurea, din motive nepotrivite, impreuna (copii, motive financiare, familie). Va distrugeti vietile, va furati caciula. Si generati modele nepotrivite. Reproduceti niste tipare sociale gresite.

Sau alt caz, trait de mine. Un amic bun, din cei cu care vorbesc mult (din prietenii mei baieti) cu care nu ma mai vazusem de ceva vreme. Ne revedem, iesim la o cafea, ma anunta ca s-a insurat cu trei luni inainte, ma mir in sinea mea, (caci in urma cu vreo 6 luni nici vorba de prietena macar, daramite de planuri de acest gen), dar felicit frumos si politicos, “Casa de piatra“. Vorbim mult. Iesim din cafenea, ma conduce la plecare, pasim cativa pasi pe trotuar…Pe strada, ma intreaba, asa, intr-o doara, ca si cum ma intreba ce vreme va fi a doua zi: “Tu ce crezi despre fidelitate?” Ehe…a vrut sa ma intrebe, a fost servit cu un raspuns pe masura. Cand zic eu ca sunt spontana si ca dau raspunsurile cele mai bune pe negandite… nu exagerez: “Tu ori iti pui intrebarea asta prea devreme, ori prea tarziu.” In fata mirarii sale, am explicat: “Prea devreme, pentru ca de obicei criza de evadare intervine mult mai tarziu intr-o relatie, dupa ani buni, dupa ce se toceste… Sau prea tarziu, pentru ca la ce Dumnezeu te-ai insurat acum trei luni, daca iti pui acum intrebarea asta? Acum trei luni nu ti-o puteai pune?” M-a privit un pic speriat si un pic vinovat, si a spus: “Nu, sa stii, nu s-a intamplat nimic, n-am facut nimic, vroiam doar sa aflu parerea ta.” Putea sa se intample, sincer, nu era problema mea, iar parerea mea a vrut-o, a aflat-o. Si fix aia era, si fix aceea este si azi. Pentru ca da, cu orice risc, aleg sa spun ce gandesc.

inele.jpgAs putea scrie mult si bine pe tema asta, e o tema generoasa. Si poate o sa mai revin la ea. Dar ca sa fiu mai specifica, si sa raspund “ascultatorilor” la intrebarea pusa, zic “NU”, raspicat. Daca poti formula asta in acest fel: “stateam in dilema daca sa ma insor anul asta sau nu, dar mi-am dat seama ca nu renteaza”, NU, nu te insura. Insuratoarea nu e ceva ce lasa loc la dileme. Si ce inseamna daca sa te insori anul asta sau nu? Adica tu intai hotarasti sa te insori, si apoi alegi cu cine? Nu e cumva pusa problema cam pe dos? Nu e oare logic sa gasesti persoana (nu neaparat cautand-o), sa se construiasca relatia, si apoi sa decideti daca va casatoriti sau nu? Adica tu vrei sa decizi daca te insori sau nu, si vezi tu dupa aia cu cine? Straniu. Deci NU, clar NU, daca-mi ceri mie sfatul.
Si mai e ceva ce ma nedumereste. “Mi-am dat seama ca nu renteaza“. Ca nu renteaza ce, cum? In ce mod sa renteze? Casatoria nu e o afacere… E o alegere de viata a unui partener langa care vrei sa stai, cu care prevezi sa imparti momentele urmatorilor ani, si nu numai cele haioase…

Mergem mai departe. Intrebarea suna: “La ce varsta te-ai casatorit? Eu nu stiu cand sa fac pasul asta, toate femeile cu care stau vor sa ma casatoresc cu ele, dar eu nu am chef de asa ceva pe criza asta :(”  Daca toate femeile vor, nu e suficient. Trebuie sa vrea si ea, si sa vrei si tu. Ea, nu ele. Ea, aceea. Daca exista ele, si tu nu stii care din ele este EA, inseamna ca ea nu este intre ele. Simplu.

Cat despre varsta… La ce varsta m-am casatorit eu, nu stiu daca e relevant. M-am casatorit la 24 de ani, daca informatia foloseste la ceva. (o parte din poveste aici) Insa nu exista varsta predefinita. Se evolueaza la liber alese, nu la impuse, in domeniul acesta. Hai sa schimbam societatea asta, retrograda si cumplit de arhaica. Hai sa nu facem lucrurile pentru ca asa trebuie. Ce inseamna asa trebuie??? Hai sa facem lucrurile, mai ales cele atat de importante pentru noi, asa cum dorim si simtim noi ca e bine.
Altceva. Spui “eu nu am chef de asa ceva pe criza asta“. E inca un argument pentru care eu raspund, “Atunci NU”. Daca legi criza de casatorie, daca o vezi in felul asta, inseamna ca nu iti doresti sa te casatoresti, ca nu ai gasit persoana si relatia. Daca ai fi gasit, te durea in cot de criza. Si, bine, din punctul meu de vedere, trebuia sa te doara in cot si de insuratoare, pentru ca asa cum am spus, importantul rezida in cuplu si interactiunea dintre cei doi, nu in amarata aia de bucata de hartie de la domnul primar.

p.s. Iar a trecut vreme multa fara sa scriu. Starea mea interna… nervozitate (si buna si rea), tensiune (pozitiva si negativa), febrilitate. Betia mintii…
Plus isteria inconjuratoare de care mi-e greu sa ma detasez…