Fisuri

cupluAud o poveste, in dupa-amiaza aceasta. Ca exista niste fete disperate dupa shopping (nimic rau pana aici, ma incadrez si eu, cred), iar iubitii/sotii lor, disperati, la randul lor, dar disperati de disperarea lor dupa shopping. Iar ele au ajuns sa introduca in casa ceea ce cumpara, prin garaj. Ca sa le faca “nevazute”. Fara prea multa gandire, am exclamat spontan, auzind povestea: “Asta e, dincolo de faza exterioara, care pare dragalasa, una din cele mai importante zdruncinaturi (falii, daca vreti) a vietii de cuplu.” Si da, ma gandesc serios ca daca as ajunge vreodata sa-i ascund lui ce cumpar, sau in general, sa-i ascund CEVA, atunci… e un semn important ca acest cuplu nu prea are sens…
Nu, nu sunt putin flexibila. Sunt foarte flexibila, sunt unul din cei mai indulgenti si fara limite oameni, fara ingradiri si fara rigiditati, dar pentru mine, minciuna nu e compatibila cu iubirea. Azi il mint despre pantofi, maine despre unde plec, poimaine… ce? In plus, de cand ma stiu, minciuna mi se pare o lipsa de respect. Iar pentru mine, iubirea contine admiratie si respect, in afara de alte ingrediente.  Adica nu prea poate sa existe asa ceva. Plus ca iubirea inseamna si cunoastere, si intelegerea celuilalt. Daca el nu ma ingaduie cu gandurile mele, in cap, cu placerile mele in suflet, si chiar si cu rochite si pantofi… inseamna ca nu prea are rost cuplul in cauza. De ce ai ramane intr-un astfel de cuplu? ca sa te prefaci toata viata ca esti altceva? cum am spus mai sus: azi o rochie, maine o intalnire, poimaine… Nu cred ca e o cale cu intoarcere, ci are sens unic. Fisuri, fracturi, falii, inaintea marii daramari a “constructiei”.

De ce ar fi divortul trist?

Zilele astea, intr-o imprejurare, cineva mi-a spus, cu tristete: “Stii, X divorteaza si el…“. Am ridicat din umeri si am raspuns: “Uneori e mai bine asa.
Si chiar asa gandesc. De ce ar fi un divort, o despartire, ceva neaparat trist? Poate ca e o eliberare, o iesire eleganta dintr-o situatie devenita neplacuta, nepotrivita. Poate ca la un moment dat cei doi au fost jumatati, dar timpul si alti factori au schimbat lucrurile in mod nefavorabil. Este mult mai onest sa recunosti ca nu mai merge, si sa iesi prieteneste si corect dintr-o relatie, decat sa o prelungesti in mod nepotrivit, din lasitate, sau din diverse alte motive (de ochii lumii, de teama de singuratate, din obisnuinta, etc).
Este onest si fata de tine insuti (iti datorezi o viata adevarata), si pentru partener.

Nu, nu consider nici ca divortul e o bucurie, sau o victorie. Nu cred ca e motiv de sarbatoare sau de sarit intr-un picior. Cred doar ca face parte din viata si ca uneori e mai bine asa. Nu e o minune, dar nici un dezastru. Nu e sfarsitul lumii si nici o rusine. Mi se pare ca adevaratul esec nu e un divort. Adevaratul esec e fiecare minut petrecut intr-o relatie in care nu mai ai ce sa cauti.  Ar insemna sa-ti furi caciula singur, zi de zi. Si tie si celuilalt…

In plus, mai ales in Romania, nici nu e de mirare ca se poate intampla si asa. Multe din casatorii sunt precipitate, sub presiunea sociala, oamenii “se iau” pentru mama, pentru tata, pentru bunica, pentru matusa, “ca sa intru in randul lumii”. In febra lucrurilor, pare frumos. In febra lucrurilor, fac si-un copil, poate. Si se trezesc dupa cativa ani ca de fapt nu au ce sa-si spuna, ca de fapt nu se potrivesc, ca de fapt, sunt iremediabil diferiti. Si atunci? Nu e mai corect sa rezolvi elegant si prieteneste lucrurile? Cred ca iti datorezi si tie insuti o incercare de viata cat mai aproape de cea pe care ti-o doresti, decat sa persisti ramanand parte a unui cuplu care scartaie.

Nu, nu pledez pentru divort in orice caz. Pledez pentru necesitatea divorturilor atunci cand in mod vizibil cei doi nu prea au ce cauta impreuna. A ramane intr-un cuplu nepotrivit, te macina… Sufleteste si chiar si fizic.

ps. n-am divortat, sunt vaduva.
Sunt copil de parinti divortati.
Dar daca tot am scris despre casatorie, se cadea sa scriu si despre divort 😉

Martie: primavara, nu femeie!

Am scris pentru Dragos un articol despre martie, femei, barbati, lume, cafea, gheise 🙂 Am scris greu, si ii multumesc ca a avut rabdare de inger sa ma astepte. La mine scrisul e o stare de spirit, iese visceral… Iar zilele astea e cam complicat. Multumesc. Iata textul si aici.

Luna martie e importanta pentru mine doar pentru ca se apropie primavara, sau chiar vine. Ca o stim aici. Ca incepem sa vedem soarele, florile… Desigur, faptul ca luna martie e asociata cu luna femeii, asta stiam de mica. Pentru mine, ca adult, ea si-a pierdut in valentele asocierii. Poate pentru ca timp de 10 ani am locuit intr-o tara diferita, fara traditia martisorului, si in care 8 martie era mai degraba o zi in care se discuta despre conditia femeii in societate si in lume, mai mult politic si social. Sau poate din alegeri personale, din teorii care ma fac sa privesc altfel lumea. Luna femeii? Nu am privit niciodata femeia ca pe ceva diferit. Femeia e om. Au fost perioade din viata mea cand mi-as fi dorit sa fiu baiat. Nu era legata de vreo frustrare, de vreo interdictie, nu ma pot plange de “conditia” femeii in ceea ce ma priveste, adica nu este rezultatul vreunei ingradiri.

M-am nascut intr-o tara europeana, mama mea este si a fost dintotdeauna o femeie puternica, de cariera, un model pentru mine (conciliind perfect viata personala cu cea profesionala), marile lupte, precum dreptul la scoala, la vot, la avort erau demult in spatele generatiei mele, ca si lupta pentru eliberarea sociala. Luptele erau depasite. Nu spun ca nu mai exista uneori momente cand ar trebui sa te lupti, dar… Eu cred in complementaritate, nu in egalitate. Nu suntem egali. Nu suntem nici macar egali intre indivizi, avem diferente de la cer la pamant pe toate planurile, cum am putea fi egali intre sexe? Cum sa fim egali cand avem constitutii diferite, feluri de a fi diferite, preocupari diferite? Cum si de ce sa fim egali? Cum sa fim egali cand eu nici macar cu celalalte femei nu sunt egala? Indivizii, indiferent de ce sex, sunt diversi, diferiti, multipli. Cum sa fim egali?  Eu cred in complementaritate, in potrivire, in completare. Eu, ca jumatatea LUI. Nu eu ca egala lui. Barbatul si femeia, ca doi membri de echipa, fara de care lumea n-ar merge inainte. Eu fara el, beteaga. El fara mine, vaduvit de seva. Dar nu egali. Ci doua bucati care se imbina perfect, ca intr-un puzzle al vietii, in care fiecare suntem creati pentru cineva.  In golul din mine incape fix el, ca si cand acel gol a fost proiectat pentru a fi umplut doar de el, piesa lipsa din constructie. Mecanismul astfel constituit functioneaza perfect, muta muntii si duce lumea inainte.

Asa cum nu cred in egalitate, nu cred nici in tezele care ne opun, ca sexe. Indiferent daca aceste teze provin dinspre baieti sau dinspre fete. Nu suntem dusmani. Ades ma simt mult mai apropiata ca mod de gandire si ca subiecte de discutie de baieti decat de fete. Cand eram mica, m-am jucat regulamentar cu papusile, nu cu masinutele sau camioanele. Dar detest acum, ca si adult, sintagma „hai sa iesim ca fetele”. Mi se pare ceva arhaic, o intrunire feminina este ceva depasit. Si nu numai din cauza faptului ca e putin pueril, sau ca avem nevoie de barbati pentru echilibru. Dar si din cauza felului in care deviaza discutiile „intre fete”. Invariabil „ei e porci”, „nenorocitul m-a ranit, a iesit cu alta”, invariabil discutii despre machiaj, coafor, pantofi. Chiar si la femei destepte si cultivate. Nu ma intelegeti gresit, iubesc pantofii, ma machiez si merg si eu la coafor. Dar nu consider ca astea sunt/pot fi subiecte de conversatie. Cel putin nu mai mult de 5-10 minute pret de o intrebare si un raspuns cu o informatie.  Subiectele eminamente feminine, cele abordate „intre fete” ma plictisesc pana la disperare. Sincer, prefer sa ies „la bere cu baietii”. In schimbul acceptarii unui limbaj mai crud, ajung totusi, discutand cu baietii, mai mult si mai des la schimburi de idei, la discutii interesante. Sigur, vorbim despre gagici si masini, un timp, dar dincolo de asta, baietii vorbesc,  mult mai mult decat fetele, despre viata, idei, idealuri. Cu ei pot vorbi politica, filosofie, literatura. De cate ori, la intrunirile „ca fetele” vorbim subiecte din astea? Fiti sincere 🙂

De aceea sunt buna prietena cu baietii, din adolescenta incoace. Iar faptul ca sunt buna tovarasa cu baietii nu inseamna ca nu sunt feminina. Dimpotriva, port intotdeauna tocuri si rochii, nu ies nemachiata nici pana la colt (desigur, nu un machiaj excesiv si batator la ochi, ci unul natural, dar machiaj), sunt foarte feminina. Iar blugi port de 2 ori pe an, maxim. Adica aversiunea fata de „hai sa iesim ca fetele” nu e izvorata din vreo frustrare fizica sau vestimentara. Nu sunt o femeie “nebagata in seama”, si asta ma face sa reneg valorile feminine….

Sunt, de asemenea, femeia unui singur barbat. Cred cu forta in cuplu, in iubire, in legaturile sufletesti, mentale si trupesti dintre doi oameni. Sunt docila ca iubita. Pe cat de razboinica si ferma par in viata profesionala, in viata personala sunt femeia unui barbat, dedicata trup si suflet lui. Cu cerul si pamantul. Pana la infinit. Si simt o delectare imensa sa il iubesc, sa stau langa el, gata sa-i implinesc dorintele. Gheisa. Si fericita de conditia de gheisa. Ii gatesc. Nu pentru ca trebuie, ci pentru ca il iubesc.  Il sprijin si il sustin. Echipa. Cu notiunile de comunicare mentala foarte puternic intiparite. Si de respect, care este una din valorile mele cele mai puternice.

Nu, nu cred nici ca „barbatii e porci”, nici ca femeile sunt bune. Suntem indivizi diferiti, avem valori diferite, calitati si defecte. Nu mi se pare valida impartirea lumii intre barbati rai si femei bune (vazuta dinspre femei), si nici invers (vazuta dinspre ei). Cred ca suntem in primul rand oameni care ne completam si care putem ridica temple impreuna. Cream lumea, la propriu.  Nu trebuie sa ne plasam in pozitii de lupta, in opozitie.

De aceea, revenind la luna martie, nu numai ca nu simt nevoia unei luni a femeilor, dar chiar ma enerveaza un pic aceasta notiune. Daca apreciezi si respecti pe cineva, daca il iubesti si doresti sa iti exprimi aceste sentimente, ai la dispozitie tot anul, oricand.
Nu, nu neg frumusetea traditiei martisorului, si imi doresc sa o perpetuam. Dar luna femeii… Nu. E frumos sa primesti flori candva, oricand. Nu sa te intrebi daca ti-a cumparat flori „pentru ca asa trebuie, pentru ca asa se face”. E frumos sa primesti aprecieri, saruturi, imbratisari, scrisori, oricand. Nu neaparat in martie, unde va exista intotdeauna dubiul daca e un gest „la gramada”, o actiune „de turma”, sau ceva reflectat, simtit, gandit, din suflet, ceva dedicat. Oare chiar avem nevoie de martie ca sa ne amintim de mama, de sora, de iubita, de colega? Nu, cert, nu avem. Iubiti-va, apreciati-va si aratati-va asta din ianuarie pana in decembrie!

Iubitul meu, iubeste-ma, respecta-ma, scrie-mi si adu-mi flori oricand, asa cum si eu te iubesc, te respect, iti scriu si te sustin oricand…