Vinul: niste povesti

Ma gandeam demult sa scriu despre vin, si parca niciodata nu gaseam timp. Caci, ca unele dintre placeri, este mai interesant sa-l savurezi decat sa-l “povestesti”. Cum ar zice reclama din Franta, “c’est ceux qui en parlent le moins, qui en mangent le plus” (e o binecunoscuta reclama, la mancare ce-i drept, dar cam asta e esenta ideii, valabila si pentru vin, si pentru alte placeri :D).
In viata reala, insa, mi se mai intampla sa spun povestea mea cu vinul (evident la un pahar de vin). De cate ori o spun, oamenii sunt cuceriti de ea, si imi cer sa o repovestesc si altora, asa incat, povestea mea e un fel de viral al serilor de vin 🙂 Un viral in real, adica 🙂

vinAsa incat m-am gandit sa o si scriu, probabil merita. Eu am fost un copil extrem de cuminte. Am stat in banca 1 pana la clasa a 12-a, am luat premiul 1 pana in clasa a 12-a. Am fost la olimpiade, matematica, fizica. N-am avut prieten (ca n-am vrut – desi indragosteli aveam), n-am fumat, si, evident, n-am baut. Mergeam la petreceri (ceaiuri, cum li se spunea atunci), si ramaneam pana tarziu, caci mama avea o incredere netarmurita in mine si imi permitea sa stau pana pe la 1-2 dimineata, chestie pentru care eram foarte invidiata de colegii mei. Dar pentru ca nu-mi interzicea nimic, nici nu eram tentata sa fac ceva (vreo prostioara).

In fine. Dupa admiterea la Facultatea de matematica de la Universitatea Bucuresti, unde am si intrat (ca eram buna la mate), am plecat in Franta, printr-o increngatura de imprejurari pe care nu le povestesc aici. Am ajuns la Bordeaux, in 1991. Tara vinului, patria vinului…  Eram mica si inocenta, eram copil. Caci da, eu la 18 ani eram copil. Si, cum am zis, nu beam nimic. Niciodata. Nici macar bere. Deci nu beam alcool deloc. Bun, m-am prins foarte foarte repede acolo (fara sa-mi spuna cineva ceva in mod direct), ca trebuie sa beau. Ca erai roman nu te tratau altfel decat pe ei, dar daca nu beai, da, asta era o piedica in integrarea sociala. Acela era motiv serios de a te respinge social. Atunci, ca un copil bun, permeabil, dornic sa invat, maleabil, m-am apucat de baut.
Ca daca nu bei, n-ai decat doua motive: 1. esti ciudat si aiurea, si nu te baga-n seama, esti implicit antipatic. 2. esti bolnav, si atunci da, te iarta. Dar nu e asa usor, nu prea poti minti, ca te intreaba ce boala ai, cum evolueaza, adica ar fi complicat sa afirmi ca esti bolnav, pentru ca te tot intreaba… asa incat e greu sa mentii pe termen lung varianta cu vreo boala.

Deci m-am apucat sa beau ca ei. Zilnic la pranz si seara, la fiecare masa. Un pahar de vin, ca nu te obliga nimeni sa bei cantitati mari. Principalul este sa bei, macar un pahar. Apoi, nu ti le numara nimeni, nu exista ratie. Am baut, deci, zi de zi la pranz si seara timp de 10 ani. Am invatat sa iubesc si sa apreciez vinul, sa-l cunosc si sa-l pretuiesc.  La intoarcerea in Romania mi-a fost mai greu.  Din cauza ca aici nu prea era vin la pahar (azi e un pic mai bine, dar cand m-am intors eu era jale). Sau cand era vin la pahar, e prost. De aceea m-am apucat sa beau bere. Abia in Romania (in Franta cred ca beam bere de 2 ori maxim pe an). Aici prefer sa beau bere decat un vin prost. Ca sa nu spun ca nu avem cultura vinului,  ca nici macar oamenii care ar trebui sa stie macar soiurile de vin, habar nu au.

Cea mai tare intamplare a mea in Romania legata de vin, la un restaurant din Bucuresti, cu un prieten, el comanda Chardonnay. Fiinta care ne servea (ca altfel nu-i pot spune), face ochii mari si zice ingenua: “n-avem“. El insista, si deschide meniul la pagina cu vinuri, punand degetul, si ii spune: “Cum n-aveti?” La care ea, pe deplin lamurita: “aaaa, viiin? da, avem
Deci…. Bun, inutil sa precizez ca tot restul cinei el a facut misto de ea. Totusi, un minim training inainte sa fii chelner, nu se poate?

Dar am multe-multe intamplari din acestea, de povestit, din pacate 🙁

Avantajul, insa, de a fi baut 10 ani zi de zi la pranz si seara, vin, este ca stiu sa beau, cum sa beau, cat sa beau… E un “avantaj competitiv” important, si ma amuz mereu cum oamenii sunt mirati de asta. Eu fiind blonda si fragila, si femeie, nu se asteapta sa stiu sa beau. Cati barbati am “bagat eu sub masa”…. 🙂 Nu, nu ma “bat” la cantitate cu ei, evident eu beau mult mai putin. Dar stiu cum si cat sa beau… 🙂

Si… un pahar de vin, e divin 😉

Razboiul din Transnistria si bogatia culturala: mituri cu si despre rusi

Mult timp, ani intregi, am detestat rusii, si tot ce venea de acolo.  In ochii si mintea mea de copil, comunismul venea de acolo, si judecam ca e un lucru rau. Singura, nu inspirata de ai mei. Ai mei nu aveau discutii din acestea de fata cu mine, si poate ca nu    aveau deloc. Nu stiu.
Cert e ca eu, de capul meu, detestam tot ce era rusesc. Caci eram, atunci ca si acum, cu personalitate destul de determinata si distincta, ca sa pot decide ce e bine si ce e rau. Detestam pana la absurd, recunosc. Din cauza ca uram ce era rusesc, am o lacuna in cultura generala, caci nu am putut nici macar citi romane (desi saracii Tolstoi, Dostoievski, etc), nu aveau o vina in privinta comunismului. Si nu puteam citi romane pentru ca nu suportam numele rusesti din carti. Ok, cartea era tradusa in romana, dar cum Dumnezeu sa citesc Maria Vassilievna, Igor Ivanovici, si alte asemenea? Cred ca singura chestie ruseasca cu care am avut contact in acei ani a fost filmul “Gara pentru doi”, care ii placea mult mamei, si da… cred ca atunci mi-a placut si mie. Nu stiu ce senzatie mi-ar mai trezi acum… probabil la fel, era ingrozitor de trist.
Intre timp am citit si adorat Daniil Harms. Si Esenin. Si….

Tot din cauza sentimentelor mele neprielnice fata de rusi, de la vremea respectiva, atunci cand mama mi-a propus sa-mi cumpere o excursie prin BTT la Moscova, am refuzat fara sa ma gandesc. Desi era un super circuit, care, in afara de Moscova, trecea si prin unele republici ale URSS. Singura tara in care am acceptat atunci excursie prin BTT, (ca eram incapatanata, desi excesiv de cuminte) a fost Germania de Est, ceea ce m-a facut sa vad zidul in picioare, dar si castelul Sans Souci, si… lagarele de concentrare, una din cele mai crancene amintiri vizuale ale calatoriilor din viata mea.
Ma rog, sa revin la rusi. Tot nu-mi plac in mod deosebit, dar am intelepciunea sa nu-i mai urasc in masa. Recunosc ca au unele merite, recunosc ca au unele orase extraordinare (toata lumea e unanima despre Sankt Petersburg), si chiar am ajuns sa-mi doresc sa merg acolo, candva.

Uf, si ce suparata eram in  Franta, cand francezii imi spuneau, la inceputul anilor 90, cand ajunsesem acolo, ca nu sunt romanca, “am vazut noi la televizor, romanii sunt bruneti cu  ochii negri si pielea inchisa la culoare, tu sigur esti rusoaica“. Si o spuneau cu convingere. Mamaaaa, frate, pai asta mi se parea cea mai cea injurie 🙂  Adica eu, rusoaica?  EU? Chiar eu? Ba-mi mai ziceau si ca am defilat in fata monumentului lui Lenin, datorita mersului meu hotarat cu pasi apasati, ca un pas de defilare. Ba-mi mai ziceau si ca am lucrat sigur la KGB, pentru ca aveam memoria teribila a cifrelor (retineam imediat numerele de masina, numai o data sa le fi vazut, si apoi reperam masinile prin oras,  aveam un ochi intr-adevar de kaghebe :).   Uf, dar ce ma suparam atunci, la glumele astea 🙂 Memoria, deductia si ochiul mi-au ramas si acum 🙂 Si mi se par mari atuuri 🙂

Astazi, am devenit mai nuantata. Nu mai sunt atat de transanta. Mai am parti extremiste, dar incerc sa le domesticesc.  Sigur, eu sunt tot anticomunista (asta stiu ca voi fi pana la moarte), dar da, pot sa discut cu prietenul meu din Statele Unite, si sa accept si argumentele lui ca nici capitalismul nu e ceva in totalitate bun (limitele lui le simtim in anii acestia… derivele lui le platim). Sigur, sunt tot anticomunista, si nu am o pasiune pentru rusi, dar pot sa discut cu ei, si pot sa incerc sa le inteleg modul de viata si lucrurile pe care le spun. In egala masura cu alte    popoare. Fiecare merita respect in diversitatea lui.

Zilele astea am avut ocazia sa discut cu un rus, un bielorus, plus doi transnistreni rusofoni. Am fost curioasa despre modul lor de viata si am pus o multime de intrebari. Nu, nu erau de politete. Nu, nu erau gratuite. Proveneau dintr-o reala curiozitate, un sincer interes. Eu nu prea port conversatii de florile marului.
M-am modificat un pic din copilarie.  Am invatat ca exista diversitate. Am invatat ca ne imbogatim ascultandu-i si intelegandu-i pe ceilalti. Am invatat sa respect fiecare individ, acceptand ca poate fi diferit de mine, acceptand ca poate iubi lucruri pe care eu le urasc, si ca poate uri lucruri pe care eu le iubesc. Am invatat ca  daca merg spre cineva cu inima deschisa si cu respect si interes, la randul meu voi fi respectata. Ca suntem indivizi diferiti, dar valoram la fel, si valoram mai mult atunci cand ne imbogatim  spiritual ascultandu-i pe altii. Si ca putem invata ceva de la oricine.

Da, stiu, am antrenament. Un antrenament de zece ani petrecuti scufundata perfect in alta cultura. Zece ani in care nici o secunda cineva nu s-a purtat cu mine diferit pentru ca sunt romanca. In care ma intrebau pe mine cum se ortografiaza cuvinte din limba lor materna (si da, eram toti jurnalisti). Despre acesti 10 ani am scris si voi mai scrie, cu alte ocazii.
Am antrenament de imbogatiri culturale, deci. Imi amintesc ca in anii de studentie, la jurnalism la Bordeaux, aveam numai colegi francezi. Insa, o colega era frantuzoaica din Tara Bascilor (care sunt o populatie distincta cu limba si cultura diferita), alta era jumatate spanioloaica. Ele aveau prieteni un libanez, un mauritanian, o portugheza. Ah, si Nafisatou, o senegaleza. Philippe era ca mine, deschis, curios, fratern. De altfel, se declara “cetatean al lumii“. Ei bine, cand ne-am dat seama cate nationalitati eram cand ne reuneam, am facut inclusiv un meniu, tiparit, cu “Restaurant multi-cultural“. Eram mandri de asta. Caci da, acasa la noi era Turnul Babel. Am aflat, insa, in acele seri, petrecute impreuna, mai mult decat as fi putut afla citind o mie de carti.  Am invatat mai mult decat din 10 enciclopedii.

Mai tarziu, cand am stat in sud, pe Coasta de Azur, unde oamenii votau puternic partidul nationalist, Le Front National (de altfel, Toulon a fost una din cele trei municipalitati castigate de  Front National- caci doar trei orase erau in Franta), am inteles ca unii oameni pot fi si altfel decat mine (adica pot fi xenofobi, rasisti, inchisi). M-am inteles bine (culmea!) si cu acestia, si faptul ca eram romanca nu a fost nici macar o secunda o problema. Bine, sigur, sunt blonda cu ochii albastri, era perfect pentru cei care isi doreau rasa ariana 🙂
M-au iubit si familii nobile, bogate, care votau FN. Prima data cand am venit sa lucrez la ziar, am stat intr-o casuta din gradina imensa a unui domeniu apartinand unei vechi familii nobile. M-am trezit invitata la masa, pusa la locul de onoare, cu pahare si tacamuri de argint… Pentru ca ma iubeau si ma pretuiau. In fine,  despre asta, alta data. Multumesc, mama, pentru educatie si firea pe care mi-ai cultivat-o. Stiu ca pentru asta m-au iubit oamenii aceia.

Ideea e ca am vorbit cu cei doi transnistreni rusofoni despre razboiul din Transnistria. Eu am vrut sa stiu. Eu am intrebat. Am vrut sa inteleg, cum e, de ce e, cum a fost, cum au simtit cei    care traiau acolo. La fel cum l-am intrebat pe Pierre, libanezul orfan de ambii parinti din cauza razboiului, cum a fost la Beirut. La fel cum l-am intrebat pe Ibrahim, mauritanianul, din   familia Ould’Dadda, care fusese inlaturati de la putere, cum se petrecuse mazilirea.
Razboaiele sunt ceva de care am oroare. Atat de mult incat nu pot vedea nici macar filme de razboi. Si nu numai. Nici filme de orice altceva, daca au razboiul ca fundal. Oricare razboi. Razboiul mi se pare ceva oribil, traumatizant, prea mult.     Dar am vrut sa inteleg ce au putut trai atunci cei din Bender, in timpul razboiului din    Transnistria. Si nu, nu m-am mirat ca si-au dat drumul greu… Oribilitatile nu trebuie trezite.
Sunt oameni simpatici. Azi traiesc cu pofta. Cred ca traiesc, de fapt, mult mai cu pofta. Au scapat de un razboi. Spun glume mereu. Am ras impreuna in astea doua zile, foarte mult. Dincolo de piedici lingvistice, dincolo de stangacii. Am ras chiar mai mult, pentru ca totul era foarte inedit. (Au zduhnit porcii, si cele doua porcarii)
Si nu, nu, rusii nu musca 🙂 Si nu, nu-s toti comunisti.  Dar, apropo de mituri, da, rusii beau. Beau vodca. Beau enorm de multa vodca. M-au speriat. Beau vodca si cand sunt 40 de grade afara, si ei stau la soare. Beau ametitor de mult.
P.S.     Aaa, si da, acum stiu sigur ca vreau sa merg la Moscova. Macar sa vad metroul :))