credinta

Trecutul apartine tuturor celor care l-au trait. Daca faci pace cu ce ai trait, daca esti multumit de ceea ce ai facut, daca nu ai in spate lucruri de care sa fii suparat, totul e in regula. Pare simplu, dar doar pare. Armonia cu sine si cu lucrurile din spate nu e o treaba foarte evidenta… Intelegand prin « lucruri de care sa fii suparat », lucruri cu care nu te impaci, de care iti este rusine. Caci altfel de suparare cu trecutul, nu incape in vorba. Trecutul e trecut, si e total non-constructiv sa fii suparat pe ceva ce n-a mers cum iti doreai. In plus, ideal este sa fii mandru sau macar mediu multumit de ceea ce ai incercat sa faci si de ceea ce ai facut in toate imprejurarile. Mai conteaza ca ai incercat mereu sa faci bine sau cat mai bine, cel putin fata de tine insuti. Am în spate extrem de puține lucruri/momente de care sa îmi fie rușine. Așa sper sa trăiesc și în continuare. Desigur, am uneori neimpliniri. Incerc sa invat ceva din fiecare din ele. Incerc sa nu imi stirbesc increderea, sa nu ma abat de la tinta, sa raman la fel de luminoasa, copilaroasa, increzatoare. Incerc sa nu ma blazez si sa nu ma innegurez din cauza greutatilor pe care le-am traversat sau pe care le infrunt in prezent. Uneori plang, dar este moment din viata. Intotdeauna sper la bine, si vreau sa cred ca am sa pot sa ma uit cu pace in spate.   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Mai multe lucruri m-au zbuciumat si pus pe ganduri zilele acestea. As fi vrut sa continui sa scriu despre iubire, asta cred ca simt cel mai bine, dar trairile cuiva din apropierea mea m-au interpelat. Pentru mine moartea este « singurul lucru grav in viata », asa obisnuiesc sa il numesc. Nu ma gandesc des la moarte. Aproape niciodata, de fapt. Nu traiesc cu teama de moarte, si, de altfel, oricat de nesabuit ar suna asta, mie nu mi-e frica de moarte. Mai binezis nu mi-e frica de moartea mea. Deloc. Mi-e, insa, cumplit de teama de moartea celor dragi, nu vreau nici sa formulez o miime de gand in directia aceea. Dar pentru ca din nefericire moartea e un subiect prea actual, si pentru ca una din prietenele mele m-a rascolit prin lucrurile pe care le traia…. Ea se teme de moarte si isi doreste sa stie unde ne ducem. Si ca mergem undeva. Si ca ne amintim ce am facut aici. Sincer, mai conteaza? Viata e acum, aici. Apoi, ei, o sa avem tot timpul sa vedem ce este dupa, sau daca este ceva dupa. Am tot incercat sa-i repet asta. Ce conteaza dupa? (pentru protagonistul principal. Caci pentru restul…. repet, pe calea asta nici nu vreau sa gandesc) Eu ma consider credincioasa, insa nu cred {nu neaparat} in viata de apoi. Nici nu zic ca nu cred ca este. Pur si simplu nu este un subiect. Viata e acum. Viata de apoi… om vedea, la timpul potrivit. In plus, eu cred ca acele concepte de rai si iad au fost inventate pentru ca oamenii nu erau suficient de morali cat sa fie buni si fara fluturarea unei recompense (viata de apoi in rai), sau a unei pedepse (viata de apoi in iad). Eu nu am nevoie de promisiunea raiului ca sa fiu buna, si nici de amenintarea iadului ca sa nu fiu rea. Ma straduiesc, cateodata imi iese mai bine, alteori mai putin bine, sa fiu mai buna in fiecare zi. Si mai constienta, mai civica, mai atenta. E trist ca la 20 si ceva de ani sa te gandesti la moarte si la dupa. Hai sa le luam pe rand. Hai vezi cum traiesti azi, cum iubesti, cum esti bun azi. Nu dupa moarte, intr-o eventuala « viata ». Prietenul meu cel mai bun spune ca daca nu cred in viata de apoi, nu-s credincioasa. Eu nu vad lucrurile asa. Nu cred ca Dumnezeu este o fiinta atat de simplista, si ca nu masoara lucrurile in intregime. De aceea mi-a fost cumva mila/groaza de spectacolul dat de unii din cei care au stat la coada la moaste saptamana trecuta. In urma lor a ramas multa mizerie pe spatiile verzi. Hartii, pet-uri, cutii de aluminiu, pungi. Adica Dumnezeu nu incepe asa? prin a dori ca tu sa fii un bun crestin, iar asta se manifesta si prin grija pe care o ai de mediul inconjurator, prin civismul de a nu arunca hartii pe jos, si prin grija fata de cel de alaturi?…

Ma incerca acest subiect de ceva timp, dar valtoarea ultimelor saptamani nu mi-a permis sa ma concentrez si sa imi strang gandurile. Si iata ca s-a nimerit (intamplator? sau poate nu), sa ajung sa scriu aceasta postare in Saptamana mare. Cu tot respectul datorat, si aruncand o privire cuviincioasa catre lume si absolut respectuoasa catre subiectul abordat, am sa spun asta: nu pot sa incuvintez, oricat de toleranta as fi, oricat de crestina si de buna as fi, la postul de dragul postului. Nu pot intelege cu niciun chip oamenii care tin post ca sa se achite de o datorie, nu din convingere.(oricum am o problema cu oamenii care nu fac lucrurile din convingere si din tot sufletul). Si nu pot intelege nici atat oamenii care tin post crezand ca acele zile (eventual saptamani) de post ii rascumpara. Ca ei in rest pot fi rai, pot minti, pot insela, pot injura, pot barfi, pot dori raul aproapelui, insa daca vor tine cuminti acele zile de post, vor fi din nou albi, imaculati, ca noi, spalati cu Dero 99 de pete. Si dupa post, ghici ce? O iau de la capat, cu acelasi comportament… asteptand urmatorul post. Ei bine, cu asta nu pot fi de acord. In cazul in care ai decis sa fii asa, umila mea parere de om este ca postul tau e degeaba. Postul nu salveaza nimic, in unele cazuri. Indraznesc sa afirm cu toata puterea ca postul nu reface totul. Am depasit vremea cand se cumparau indulgente… si ipocrizia bisericii din acea epoca. Nu ne putem cumpara o constiinta curata prin post, daca a noastra constiinta este incarcata cu de toate. Eu vad altfel credinta… Poate mai putin dogmatic, dar imi place sa cred ca o vad adevarat, uman. Eu cred ca e mai important sa incerci sa fii mai bun in fiecare zi, pe cat de mult poti, decat sa te abtii de la carne si alte chestii 40 de zile (sau o alta durata), si apoi sa fii oribil, mincinos, rau, inselator. Eu cred ca e mai util sa fii constient in fiecare zi de ceea ce faci. Sa incerci pe cat posibil sa faci bine in jurul tau. Sa eviti sa faci rau. Sa te opui lucrurilor rele. Sa iei apararea celui slab. Sa dai fara sa astepti sa primesti. Nu cele 40 de zile (chiar si de cateva ori pe an), fac din tine un OM, daca nu esti om. Daca nu esti om, prin post nu aranjezi nimic. Postul nu este o negociere cu entitatea suprema. Postul nu poate fi un targ cu Dumnezeu. Dumnezeu nu te poate ierta si nu-ti poate sterge cu buretele relele facute, gandite, schitate si toate datoriile cu care iti e incarcata constiinta si trecutul, pentru ca tu sa te apuci mai cu spor sa umpli rabojul sau tabla care-ti e alocata, asteptand postul urmator, cand iarasi vei fi iertat, caci esti un bun crestin si postesti dupa canoane, nu-i asa? Pledez din tot sufletul pentru constiinta si pentru responsabilitate si asumarea faptelor…