Aplauze de la galerie (replica la Fluieraturi de la peluza)

Enunțurile acestea puternice, ale căror mesaje nu se pierd în ciuda gândirii complexe care le naște și a exprimării alambicate care le vehiculează, reușesc [dimpotrivă] sa trezească o suma de interogații și sunt suficiente pentru a interpela pe cel ce-si arunca ochii pe ele și încearcă sa pătrundă în labirintul frazelor dincolo de senzația întâie indusa de vorbe.
Interogații și frământări umane, a căror existenta îngreunează “existența”
Doar ultima fraza aduce o liniște, e un soi de calmare a spiritelor, de armistițiu încheiat intre “eu”-l din poveste și lume. Muzica joaca rolul de pipa a păcii fumata intre acest “eu” și realitatea înconjurătoare. Iluzoriu tratat de pace, rezemandu-si fragilele decizii pe o posibila și visată regăsire a armoniei, al cărei efemer este ignorat de acest “eu”, și trăit ca o stare permanentă sau idealizat.
“Eu”-l de la sfârșit [un final ce excelează în provizoriu] ia decizia [mai mult sau mai puțin conștientă, mai mult sau mai puțin secretă- în orice caz neimpartasita noua] de a crede el însuși în această reinstaurare a armoniei, resimțită ca stare de grație. “Eu”-l dorește sa creadă în ceva.. si această credință se materializează la sfârșit în aceasta refacere a ceva ce prin absurde încercări de a conștientiza condiția umana, se pierduse, sau se rătăcise. ..
abstractDe la început, “eu” se plasase într-un desert al cuvintelor, paradoxal deșert înțeles ca o abundență de cuvinte și nu ca o lipsa, căci în aceste enunțuri cuvintele se îngrămădesc, se împletesc, se incolacesc, numeroase ca firele de nisip ale desertului. Și tot în fel similar firelor de nisip, combinațiile acestor cuvinte sunt multiple, de o mărime ce tinde spre infinit. Căci pe cuvinte se clădesc ideile, ele sunt instrumentele de vehiculare a senzațiilor, oricât de primordiale, de brute, și oricât de neexprimabile ar fi ele. “Eu” se afunda în aceste contradicții [insusindu-si-le, în mod voit sau nu], și se angajează intr-o sarabanda a cuvintelor, o înșiruire de proza care îl îndepărtează involuntar de armonie. “Eu”-l își provoacă, deci, într-un fel, el însuși căderea din paradis, exilarea din armonie, ca pe un act de sinucidere.
Dar instrumentul acesta de exprimare [proza] este necesar “eu”-lui pentru a descrie procesul de dus-intors în armonie, de paradis pierdut și regăsit, de frământări interioare, multiplicitate de drumuri care duc la o unica ieșire, unica direcție.
Frazele descriu un proces anevoios de explorare a limitelor personale și a limitelor lumii înconjurătoare, de care, dintr-o dată, “eu”-l se simte complet străin, mai bine zis înstrăinat.

“Eu”-l traieste pe iluzii, isi construieste drumul spre cunoastere prin anumite axiome [pe care le ia ca baza de gandire, dar care pot fi discutabile]. El, “eu”-l povestii crede ca limitele sale interioare sunt masurabile prin capacitatea de a rezona cu totul, si admite cu un fel de umilinta, umana, si o usoara dezamagire, subliniata de cuvantul “totusi”, ca mai continua sa faca parte din acest tot. El marturiseste de asemenea, ca e “impins inca de la nastere catre slefuirea enuntului”, si ca in faza finala devine “dependent de uneltele perceptiei”, in care descopera alte limite: ale lor si personale.

Aici intervine dorinta sau mai degraba nevoia constientizarii unei origini si a unei destinatii. Inevitabil proces al cunoasterii care impinge fiinta umana la nevoi greu de satisfacut, dar a carei cheie este sublimarea nevoilor si nu satisfacerea lor, cale ce “eu” nu a gasit-o.  Sau prefera inca sa o ignore, comportandu-se ca si cand nu ar fi o cale posibila.

“Eu” se simte exilat intre limitele enuntului, ca si cand cuvintele i-ar fi intins o plasa, instrainat de intuitie, ca si cand a rosti presupune a nu mai simti, si singura cale posibila de supravietuire ii este inceperea unei credinte {bineinteles in sens larg}.

Atunci “eu”-l se simte orb si surd intuitiilor, incercand sa-si domesticeasca senzatiile cu polii bine-rau, despre care nu a descoperit [inca], sau nu vrea sa vada cat de subiectivi si relativi sunt ei. Aici intervine aproape o faza de orgoliu nestapanit, “eu”-l afirmand ca face o tentativa de a cartografia armonia, ca martor obiectiv, capabil de a se situa in afara ei. “Eu”-l ignora, [din nou, repet, poate in mod voit], ca obiectivitatea umana e imposibila.

Aici se impune nevoia de menire-destinatie, si “eu”-l isi regaseste umilinta de a-si da seama ca aceasta nevoie este atavica.
Scurt moment, caci vanitatea isi recere drepturile si afirma ca “a ajuns la cel mai inalt prag al constiintei de sine”, cu rezerva ca acest sine i se pare in momentul respectiv delimitabil si definibil, ceea ce ar trebui sa-i traga semnalul de alarma in ceea ce priveste aceasta afirmatie insasi si valabilitatea sa.

Sfarsitul se apropie aici, readucandu-l pe “eu” in felicitatea starii de fericire a intuitiilor, ca intr-o zona stranie si necunoscuta prin absenta delimitarilor, pe de o parte, si tulburator de familiara prin abundenta nutrientilor, pe de alta parte. E un fel de eliberare, dse recapatare, sau mai bine zis de reinvatare a libertatii.

Pacat doar ca acest proces de ucenicie a libertatii ne priveaza de scrisul acestui “eu”. El declara ca se opreste din scris, si acesta este pretul dur si excesiv de scump pe care trebuie sa-l platim pentru ca “eu” sa reintre in armonie, fantasmagorica intrare.
Muzica intervine itnre “eu” si realitate, ca o reimpacare posibila cu lumea din jur. Dar iluziile il coplesesc, si, fara a-l deruta, il cuprind in mrejele lor, astfel “eu” pare a trai in sfarsit in armonie, intr-o armonie in care a continuat sa existe “mereu si oriunde, fara ca macar sa fiu vreodata cu adevarat.”

E prea dura miza recapatarii iluzoriei armonii. “Eu”, tu trebuie sa inveti ca poti pastra armonia, inclusiv in actul de creatie, chiar si dincolo de enunturi, sfidandu-le, stapanindu-le, invatand sa poruncesti! Enunturile nu trebuie sa inlature starea de gratie, iar tu ai capacitatea de a le domestici zicerile si a le cere acest lucru, ai ceva de dat lumii si tie insuti!

Nu intra in tacere, nu asta e calea ideala spre armonie si spre creatie, iar tu esti dator sa creezi, dator in fata ta in primul rand, si a lumii. Trebuie doar sa depasesti starea de “rusine de a scrie”

ps. am folosit in mod voluntar ca si subiect acest “eu”, pentru desemnarea personajului povestirii, nevoind sa afirm intempestiv ca este vorba despre AM si ca trairile acestea sunt stari pe care le-a incercat el insusi, desi veridicitatea senzatiilor strabate elementar dincolo de cuvinte.

AGMM, iulie 2000

Nota: am regasit acest text in cursul mutarii. Da, eu scriam asta la 26 de ani. Mi-e rusine de timpul pe care l-am irosit, traind superficialitati sau intensitati amoroase {de politica nici nu mai zic}, oricum, disipandu-mi seva in alte parti. La ora asta trebuia sa fi scris mult mai mult si mai important decat am facut-o.  Da, mutarea e o revolutie. Inclusiv la nivel uman. Ma pune pe mine fata in fata cu mine cea de-acum niste ani…

 

Evanghelia dupa Mirandolina

Bine. Pragmatic vorbind, eu n-am vrut niciodata sa scriu carti. Nu in romana. Nu asa, nu aici, nu acum, nu ieri, nu azi, nu maine. Stiu, sunt cinica.  Desi imi place sa scriu. Dar, repet, pragmatic vorbind, cartile nu sunt un lucru din care sa traiesti in tara asta. Ah, iar pentru glorie… pai pentru glorie pot sa fac altceva. Orice altceva. Sau nu, nu chiar orice. Doua-trei lucruri, altele. NU sa scriu carti. Am multe alte idei …

Poate ca mi-as fi dorit candva sa scriu o carte in franceza. Cu mult mai multe deschideri, sperante, idei, drumuri. O incepusem, ajunsesem la pagina 80 si mi-a crapat hard-disk-ul. Era un roman epistolar de amor, sunt sigura ca spargeam box-office-ul literar cu el. In Franta, evident. Insa… bun, s-a busit hardul. Imponderabilitatea intamplarilor. Cand prietenul meu cel mai bun m-a ajutat sa recuperez datele, ele s-au recuperat sub forma a 64 de mii de fisiere cu nume aleatorii si fara extensii care sa determine (macar ele!), felul acestor fisiere. Adica, nu puteam stii daca e poza, text, sau orice altceva. Si sa deschizi manual 64.000 fisiere mi se parea munca lui Sisif, si pur si simplu in viata mea trepidanta, nu i-am gasit loc. Am renuntat mental la acel proiect de carte, desi eram la pagina 80… Si apoi, ce mai conteaza? Am pierdut atatea in viata mea, am luat-o de atatea ori de la zero complet, incat…

Nu-mi doream sa scriu o carte in romana. Insa multa lume imi spune ca m-ar citi, ca m-ar cumpara. Ca ma cauta. Ca ma asteapta. Aproape ca mi-e jena. Sa creez asteptari fara sa le dau curs, e ca si cand le-as fi promis ceva ce nu le dadeam. Ca o “allumeuse” in franceza. Si nu-mi place. Eu sunt om serios. Asa ca m-am gandit serios. Dincolo de faptul ca mie chiar imi place sa scriu, chiar mi-e usor sa scriu. Pur si simplu, as face asta fara efort, ba chiar cu placere. Iese, pur si simplu, curge. Ok, atunci mi-a fost rusine de toate momentele pierdute. De timpul pierdut fara sa scriu, fara sa fac lucruri care conteaza. Si ce conteaza? Pai… sa faci un copil, sa sadesti un pom, sa scrii o carte, sa construiesti o casa 🙂
Bine, pot sa fac si asta. Sa scriu o carte, adica . Nu ca o vocatie, desi scrisul face parte intrinseca din mine. Vocatia e dincolo de lucrurile atat de materiale ca aranjamente cu edituri, etc. Nici ca un business, caci nu-s destul de naiva cat sa cred ca poti trai din scris in tara asta. Dar ca o datorie. Datorie fata de cei care ma asteapta, care ma citesc, care ma cauta, care ma doresc.
Ce m-a determinat? Pai nenumaratele mesaje, printre care va citez doar cateva:

Sunt curios, de la o vreme, ma roade problema asta :)… Tu ai scris ceva publicat? si nu ma refer la articole de presa sau blog.  Ai scris vreun roman, nuvela? Nu de alta, dar ai avea foarte mare succes. Sunt sigur ca stii asta 😛
Deci, daca ai scris, indruma-ma si pe mine catre titluri 🙂

« Eu zic sa scrii “Evanghelia dupa Mirandolina”, noua religie. toti urmaritorii te-ar urma 😉 Iti multumesc si eu! »

«Am invatat multe de la tine si viata mi se insenineaza uneori cand iti citesc creatiile.  Iti admir stilul, scrisul, sufletul, si nu in ultimul rand fizicul. S-auzim numai de bine!»

«Te-am adaugat pe FB fara sa stiu cine esti, intr-o cautare inconstienta de oameni, de suflete. Mi-a placut un comentariu de-al tau si ti-am trimis un request. De atunci ai devenit ca o raza de soare pe news fed-ul meu. Te savurez si te admir, pentru ca femeile puternice dar in acelasi timp sensibile sunt rare, atat de rare.. mirosi a libertate si a primavara. Desi sunt de obicei retrasa si timida, scriu acest mesaj sub imboldul dat de exercitiul tau “pe genunchi” de aseara. Cateodata, lucruri de genul asta pica exact la momentul potrivit, ca o picatura ce schimba pozitia balantei in echilibru. Iti multumesc pentru ca ai acceptat friend request-ul meu, pentru ca scrii, pentru ca existi»

«Imi permit sa iti scriu  adica sa te felicit pt ceea ce scrii si pentru uimitoarea ta sinceritate combinata cu multa discretie si bun simt. Eu nu am acest har… de asta si admir oamenii care pot face asta. Tine-o tot asa»

«Urmaresc ceea ce scrii, pentru ca ideile inteligente au devenit o raritate. Esti foarte profunda si culmea este ca te si pricepi sa exprimi asta. Sunt atras, mai bine zis, ti-admir partea intelectuala. Ma tenteaza sa vad cum gandesti si cum te raportezi la viata. Asta se datoreaza faptului ca ma regasesc in multe dintre ideile, articolele pe care le scrii»

« Scrie o carte.Despre nimeni si nimic. Doar ganduri si simtiri, adunate intr-o carte. 🙂 Oglinda lumii prin ochii mei »

Branza buna in burduf de caine, aia sunt. Daca nu scriu, am sa mor degeaba 🙂 Nu ca ar trebui sa mor pentru ceva, vorba unui om destept si un pic mai cinic decat mine. Dar daca tot se poate cu, de ce sa fac fara?
Si ca sa va dati seama cat sunt de teribila, am avut o replica de genul “
nu am timp sa scriu o carte.” I-auzi ce-mi poate pielea! 🙂 Sunt ocupata, desigur! Bun, dragii mei, pentru ca va datorez asta, si nu suport sa simt ca nu ma achit de datorii, desi sunt sigura ca as reusi mai mult (financiar si social) cu o carte in franceza (nu va suparati, va rog!), am sa scriu si-n romana. Va tin la curent 🙂 Eu va tin la curent, voi sa-mi tineti pumnii. Stransi. Foarte stransi !