Pentru nostalgici

Dacă doriți sa experimentați senzații tari…
Frig, foame, interdicții. 
Strada Traian nr 147.
Probabil ca nu are nimic de mâncare.

image

Posted from WordPress for Android

Uniforma

Am fost un copil cuminte, prea cuminte, disciplinat. Din dorinta, nu din pedeapsa. Din alegere, nu din constrangere.
Si azi, respect ierarhia. Sunt si azi cuminte si disciplinata. Din dorinta proprie. O singura problema am: trebuie sa simt (sa recunosc cu toate simturile, instinctiv) ca ierarhia este corecta, ca merita, ca e fireasca. Altfel… nu prea.

Exif_JPEG_PICTUREBine, nu asta era subiectul. Ajunsa in Franta, la 18 ani, proaspat iesita din comunism, abia dadusem la o parte perdeaua de fier, cum ar veni, si pasisem in lumea libera. Ei bine, inainte de 89 noi n-aveam blugi. Adica aveam, unii dintre noi, de prin diverse locuri. Dar asa, in general, nu erau, asimilati cu lumea occidentala fiind. Eu aveam, adusi de mama 😉 Si purtam des.
Odata sosita in Franta, n-am mai purtat niciodata blugi, ani intregi, {poate aveam o pereche, singura, ratacita prin dulap}, decat de cateva ori pe an. Puteai sa faci cruce rosie in calendar cand ma vedeai pe mine in blugi, de altfel, colegii mei de redactie (mai tarziu), ma primeau cu exclamatii cand ma vedeau imbracata asa, neobisnuiti fiind. Dintr-un simplu motiv, pe care rar l-am dezvaluit… pai blugii erau o alta uniforma. Asa au vazut-o ochii mei de copil, de 18 ani, ajunsa acolo, in acel renumit Occident. Baieti ca si fete, indiferent de sex, deci, de la 1 ianuarie la 31 decembrie, indiferent de anotimp, deci, imbracati in blugi. Acum spuneti-mi mie ce era asta decat o ALTA uniforma? Eliberata de prea curand de uniforme, am dorit sa NU mai imbrac uniforme. Am boicotat blugii. Nu in mod extremist. Purtam de cateva ori pe an 😉 atat. Poate datorita acestor obiceiuri vestimentare mi s-a spus “madame” mult prea repede, si ma enervam, caci mie “doamna” nu mi se pare de bine, ci “domnisoara” 😀 Plus ca aratam copil de-a dreptul 🙂

Aveam o gluma, dupa. M-am casatorit la 24 de ani. Si spuneam: “cum mi s-a spus madame pe nedrept 6 ani, sa mi se spuna mademoiselle timp de 6 ani.” 😀 Am de luat, cum ar veni 😉

Dincolo de glume, uniformizarea ma sperie. In orice. In vestimentatie, in comportament, in limbaj, in vorbire. E stavila in calea libertatilor. Bine, din pacate, multi indivizi nici nu-si pun problema sa “se demarcheze”, sa traiasca, sa fie liberi. Urmeaza cai batatorite, incercate, stabilite. “Mi-a zis mama ca ustura. Focul arde.”  Si nu gandesc cu propriul cap… sa cantareasca ce isi doresc, ce e mai bine pentru ei.

Mai tarziu… ditamai personalitatea formata, vin in Romania, la 27 de ani. Si aud: “o femeie la varsta ta nu se imbraca asa... ” Pai pana si expresia “o femeie la varsta ta” ma scotea din sarite. In Franta, la 27 de ani s-ar fi spus: “o fata la varsta ta“… 🙂 Problema de perceptie… Cat despre ce trebuie sa facem cand avem o anumita varsta… asta ma scoate de-a dreptul din minti. Singurele limite pe care mi le impun sunt ale bunului simt, ale decentei, ale cutumelor locului (in masura in care interactionez cu un anume mediu, atunci respect regulile jocului, este firesc). In rest… libera. Jos uniformizarea mintilor! Respect traditiile si ierarhia, si sunt cuminte. Dar doar in masura in care nu impietez pe libertatile altora. In rest, nu asteptati de la mine sa port uniforma. Jamais. Niciodata. Never. Nunca.

ps. o exceptie: daca ma inrolez intr-o armata, sunt soldat. Disciplinat, fidel, loial.  Dar ma inrolez de bunavoie, sau ca urmare a unor situatii cantarite de mintea mea.

 

Februarie

Am fost, am vazut (cu ochii mei), sunt cumplit de trista, inghetata, obosita, flamanda (dar nu am suflet sa mai si mananc). Am sa si scriu, dar maine, sau cand am sa pot. Azi sunt mult prea trista ca sa scriu. As vrea ca cineva sa-mi ia toate gandurile si sa mi le schimbe cu altele. Aici era dimineata, inceputul. Ca sa vedeti cam cat era de inalta zapada. Asta era zapada in camp, a nu se crede ca era vreun deal in spatele meu. Asa arata troienele. Asa era peste tot, cel putin 3 metri, si pe alocuri avea 5-6 metri. Erau minus 9 grade cand a fost cel mai cald, adica la ora 13-14. Oamenii sunt coplesiti. Teribil, trist. Noapte buna.

“Comunismul a distrus reperele morale”
“Hai, mai, lasa-ma. Tu ai repere morale? Da. Eu am repere morale? Da. Avem aproape 40 de ani, da? Nu inca, dar aproape, da? Iar unii din generatia noastra au copii. Bun, cum putem da vina pe comunism? nu sunt de acord”
Move on, ce dracu. Pana cand dam vina pentru slabiciunile unuia si altuia pe aia de-s morti si ingropati?

Cand o sa inceapa sa fie mai multa durere decat placere, am sa joc in alt film 🙂

Primesc un email de la KLM care se numeste asa: “Ultima sansa. Ramaneti sau plecati?” Ei, m-a pus cu adevarat pe ganduri. Ca idee, sa-mi amintiti mai tarziu ca am ales sa raman. “Probabil că v-aţi gândit deja… Aceasta este ultima şansă să vă găsiţi super oferta Pack&GO şi să plecaţi!” Deci adio si n-am cuvinte. Oricum am gips si n-am cum sa plec…

1. n-am avut niciodata si nu am medic de familie in Romania, si m-am intors in 2000, adica sunt ceva ani. Anex: nu merg la medic decat daca nu ma ridic din pat, ceea ce nu s-a intamplat niciodata.
2. nu tin medicamente in casa, nici macar antinevralgic sau banala aspirina. Anex: nu iau medicamente decat de 3 ori pe an, daca chiar e necesar absolut. 
3. nu caut informatii despre boli pe net sau ce  ne-ar putea pandi, ca mi-e clar ca intre antrax, gripa porcina, vaca nebuna, oaia capiata si alti virusi, sigur murim. Unde mai pui ca vine sfarsitul lumii si ne linisteste pe toti.

Nu stiu ceilalti ce fac, treaba lor. Eu, insa, traiesc 500 de ani. Iubesc, rad, ii fac pe altii sa rada, cant, zambesc…. E vreo problema? 🙂

Aia e, viata e nedreapta. Unii mananca somon si caviar, si beau sampanie, altii mananca sunca si beau bere la pet. Furtul e reprobabil oricare ar fi forma sa. Punct

mi-e dor de parfumul meu. Cel mai folosit. Nina, de la Nina Ricci. Acum am pus o pereche de cercei in cutia lor. Miros a parfum. Mi-e dor de el. Sunt surghiunita in casa

Decriptarea brutala, cruda si sincera a pierderii de timp. Nu ma culc, pentru ca am treaba. Nu am stare, deci nu fac nici treaba. Nu am stare, deci nici macar nu scriu. Rezultat? Nu fac treaba, nu scriu si nici macar nu dorm. Ce fac? Pierd timpul. Acum ca am analizat mecanismul, trebuie sa iau o decizie constructiva.

Totul este joc. Fara joc e trist, tarziu si moarte.

Cel mai frumos compliment din lume: “Ai fi fost perfecta si ca barbat. Serios. Cu asa cuvinte, asa debit… fantastic, picau toate.”
Partea cu “picau toate” nu ma tulbura prea mult. Dar… “ai fi fost perfecta si ca barbat”, din partea, evident, a unui barbat… e absoluta. Pur si simplu sublima.

odata cu entorsa la glezna am entorsa la creier. Pe cuvant daca pot scrie un text mai mare de 10 randuri, neprofesional vorbesc. Profesional, scriu si-n somn 😉

E interesant sa iesi cateodata complet din zona de confort. Senzatii

Despre anul trecut pe vremea asta, n-am o idee foarte clara. Despre acum doi ani, da. Mai bine nu. Ma simt vie, fericita, inteleapta. Am evoluat.

Si cum spalam eu asa, vase-ntr-un picior, celalalt fiind in ghips, am mai scapat definitiv de o farfurie.

Atentie sporita. Scurt pe doi.
1) in momentul asta, orice vot neexprimat este un vot probasescu. Va place sau nu, asta este, fix.
2) a spune ca toti oamenii politici sunt la fel, si ca nu-i mai vrei pe niciunul, fara a fi in stare dupa 30 de min de discutie politicoasa, sa rostesti macar un exemplu de nume, la multiple intrebari, inseamna ca esti probasescu, si din doua una: a) ori esti non-vertebrat si nu-ti asumi parerile b) ori esti prost gramada si le faci jocul celor probasescu fara macar sa intelegi ce ti se intampla. De genul: te violeaza unul si tu te uiti la peisajul de pe geam.

Caz de studiu. Om cu studii ce par interesante, tanar, cu aparenta de om destept. Vrea sa se inscrie in PSD, dar vrea sa candideze consilier local. Cum i se spune ca nu asa se petrec lucrurile, are frustrari si incepe sa arunce pe net cu petarde de genul “toti sunt la fel”. Basca spune ca PSD-ul e partidul lui Iliescu, ca si cand a descoperit azi noapte ce e PSD-ul. Cum nu l-au pus direct candidat (ceea ce niciun partid nu te pune, ca sa vezi, trebuie sa o iei de la lipitul de afise daca chiar tii la ideile tale), s-a suparat pe ei, si si-a amintit, subit, ca PSD e partidul lui Iliescu. Cand a vrut sa se inscrie in PSD avea o amnezie mica? Apoi sta cu “toti sunt la fel” in gura, ca nu i-a iesit lui pasenta.

Am breton de ani multi, nici nu mai stiu cati. Multi. Ma bate gandul de ceva timp sa-l las sa creasca, sa nu mai am. Ce ganduri de vineri seara am 🙂

Toti privim aceleasi lucruri. Nu e sigur ca toti vedem aceleasi lucruri.

mi-e dor de soare si de verde. De caldura si de iarba. De miros de flori proaspete de munte. Mi-e dor de frumosul simplu

Mai stiti ca era un cantec “tara te vrea prost”? Ei bine, pe acest principiu, aseara am aflat ca lumea vrea sa scriu despre iubire. Ca daca scriu despre ceva mai serios, e deranjant, ca deh, nu-i mai bine blonduta si prostuta? (a nu se intelege ca iubirea prosteste, iubirea e divina, iubirea e viata, dar…)

Si, da, pentru prima data in viata, nu-mi doresc sa visez. Mi-as dori ca la granita somnului sa se opreasca, neavand pasaport pentru trecere, toate gandurile, toate povestile, toate fanteziile, toate inchipuirile. Stiu, e ca o fuga. Ei bine, da, vreau sa fug un pic de mine, de data asta. Sunt om, atat.
Insa degeaba fug de mine, in somnul meu, cand tu vii in somnul meu.

Auzi ce tampenie. Ieri a fost cea mai fericita zi pentru un cuplu de pinguini, la acvariul din Shanghai. Pinguinii au fost casatoriti, li s-au dat inele, au fost plimbati, cu ocazia Valentine’s Day. Oamenii sunt normali, sau cum? cine dracu’s pinguinii din poveste?

din moment ce e nevoie de explozii controlate ca sa arunci in aer troienele de zapada de 3 metri, batatorite si inghetate, ca sa ajungi la oameni, as vrea sa stiu cam cum puteau iesi “lenesii aia” din case sapand cu o lingurita

Candva, in Franta, rula o publicitate la cartofii prajiti McCain. Ea spunea “c’est ceux qui en parlent le moins qui en mangent le plus”, (cei care vorbesc cel mai putin, mananca cel mai mult) parafrazand proverbul “c’est ceux qui en parlent le moins qui en font le plus” (cei care vorbesc cel mai putin, fac cel mai mult). Mare adevar. Acum, tema pentru acasa. Datele problemei: MRU vorbeste foarte mult despre munca. Se cere sa se gaseasca cantitatea de munca pe care o face de-adevaratelea.

i-auzi-l si pe Dragnea. “Ponta a facut o singura greseluta”. Fi-v-ar diminutivele de ras, dragalasilor

M-a induiosat cum m-a descris. Si ma cunoaste demult, sa fie 9 ani. Si ma cunoaste si cand sunt naravasa, si nebuna, si cand imi apar vehement ideile, si cand ma supar si nu vorbesc luni de zile. A spus: “Are o rezistenta psihica si fizica iesita din comun. In schimb, uraste orice fel de violenta” (si a completat cu povestea din care trasese concluzia asta). Asa e, urasc orice fel de violenta, urasc razboiul, pumnii, palmele, tensiunea, ridicatul vocii. Cred ca a surprins bine esentialul fiintei mele.

Solutia cea mai potrivita nu este solutia ideala, ci solutia aplicabila.

Intr-adevar, recunosc ca unele persoane ar putea sa stea si-n cap si nu mi-ar intra in gratii, si nu as avea rabdare sa le acord vreo prezumtie de nevinovatie. Asta e, suntem subiectivi. Eu imi recunosc si asum subiectivismul.

Am senzatia ca tara asta nu se mai face bine, pentru ca nu mai stim sa gasim un echilibru, o medie, un calm. Oscilam intre doua extreme. Intre unul care se rasteste la un popor intreg ca suntem lenesi, si altii care se pun pe picioarele dinapoi si considera ca atunci nu mai trebuie sa facem nimic. Delir complet. Sunt trista si am plans foarte mult azi.

Asa. Rezumat al primei iesiri fara ghips de 15 zile incoace, si in general, a 4-a iesire cu totul in 15 zile. Am plecat fara cercei in urechi, ceea ce m-a traumatizat toate orele petrecute afara. Am mers cu metroul, e in continuare complicat sa gasesti un taxi. In metrou, am constatat ce spunea si LM mai devreme “am mers azi cu tramvaiul, prima data dupa 10 ani, e o lume interesanta.” Eu zic si mai si, e o lume vesela, bizara, cumva paralela cu lumea mea. A fost cam ca un sfert de piesa de teatru (in intensitate, nu in durata).

Acum vreo…. sa tot fie 4 ani, mi-am petrecut seara de Sfantul Valentin la masa singura femeie cu opt barbati. In restaurantul din orasul in care eram, plin in rest de cupluri de indragostiti, toti si mai ales toate ma priveau intr-un fel 🙂 Eu, cu opt barbati la masa. Ei, asta seara am petrecut-o cu cinci doamne 🙂

daca nu-i poti convinge, zapaceste-i 😀

La ce sa-mi foloseasca toate declaratiile de amor din lume, daca nu-s cu vocea potrivita? Chiar daca in absolut, sunt ideale

Am inhalat aerul acela, care nu! nu e un aer poluat de cartier bucurestean, impregnat de noxe, praf si fum, ci este aerul pe care il inspiri/expiri tu, elixir magic de viata. E aerul care-ti intra pe fereastra atunci cand o deschizi dimineata sa aerisesti… Am respirat adanc si m-am simtit ametita. Parca trasesem in plamani respiratia ta, iesita direct din tine. Ca un sarut.

“Prefer sa lupt, nu sa pice”, zice un el. E o conceptie arhaica. Nu e pretios ce obtii, ci ce nu poti avea. De unde si ipocrizia femeii: nu-i zic da, ca nu ma mai apreciaza. Oamenii isi complica viata inutil si pierd timpul, unul alergand, celalalt refuzand de teama ca se depreciaza.

Exagerarile nu-s bune. Niciunele, de niciun fel. Unele sunt chiar triste, penibile…

Din lumea web 2.0. Ceva neprietenos, dupa mine, este clar sortit esecului. Eu nu am nevoie de retele sociale (oricare ar fi ele) ca sa traiesc, traiesc oricum la maxim, cu pasiune si ardere completa. Ele, in schimb, au nevoie de noi 🙂 daca nu-mi faciliteaza viata, eu n-am de gand sa mi-o complic cu ei 🙂

nu stiu daca ma fac inteleasa. Ma privesc din exterior. Sunt al naibii de complicata, la dracu

recunosc, trairile mele sunt extreme. Greu de dus. Si pentru mine si pentru “interlocutor”. Adanci, grele. Stiu ca oricine zice ca asa cum iubesc eu si-ar dori sa fie iubit. In viata de cotidiana, aia de zi de zi, pe care o experimentam toti, putini stiu sa isi doreasca asta cu adevarat. Aici intervine abisul, hiatusul, pierderea. trairile mele intense, desi par a constitui un ideal, o dorinta absoluta, in viata cotidiana sperie. Eu merg crescendo, dar asta sperie. Eu una sunt coerenta. Intotdeauna acolo, intotdeauna aceeasi, aproape fara emotie ca nu ma gasesti si fara probleme, si parca tocmai asta inspaimanta, in lumea superficiala facuta din promisiuni desarte, promisiuni valabile ca tichetul compostat pana la urmatoarea statie de tramvai

 Sunt prietena universala si cu mama ranitilor. La nevoie, abuzati cu incredere.

Acum niste ani buni, cand treceam din intamplare prin piata Sudului, am auzit niste versuri de manea, atat de stupide ca ma urmaresc si azi. “Vino fa, sa-ti fac safteaua, sa ma cauti cu salteaua”. Reclama Dedeman cu “te iubesc asa belea, ca ti-am cumparat vopsea” e fix coborata din aceleasi genuri de folclor. Probabil vizeaza extinderea pe un segment tinta de manelisti.

Oamenii care iubesc animalele (prea mult), sunt oarecum “decalati de societate”, si dezamagiti de restul umanilor, cu care nu incearca sa mai faca mari eforturi. Si eu iubesc animalele, si am animale, dar cand erau zapezile lumii, intre a merge sa deszapezesc caini sau oameni, nu as sta pe gand o fractiune de secunda. Cine face altfel, treaba lui. Eu il consider alienat. N-aveti decat sa-mi plecati din lista. Iubesc animalele, dar nu inteleg sa privilegiezi ajutorul dat animalelor in detrimentul oamenilor. Ideal ar fi sa ajutam pe toata lumea (oameni si animale). Cum nu traim intr-o lume ideala, ci intr-o lume reala, daca trebuie sa alegem, intre caini si oameni de 80 de ani care risca sa moara inzapeziti, eu NU STAU pe ganduri. Nicio clipa. N-aveti decat sa ma afurisiti, sa ma dati afara din lista. Mai bine. Cu tot respectul pentru animale, atata timp cat in tara asta mor oameni de foame, si fara medicamente, eu nu as dona bani pentru caini comunitari. Asta e, probabil sunt o bestie fara suflet. Mi se pare o alienare cumplita. Nu avem doctori la tara, se nasc copii te miri cum, sistemul de sanatate e varza, ne mor bunicii si parintii. Iubesc animalele, dar pana la maidanezi, hai sa vedem ce facem cu oamenii tarii acesteia.

Ce este pe FB, are atributul de “PUBLIC”, pur si simplu. Fara discutie si fara drept de apel. Scriind un status pe Facebook, e ca si cum ai pune banner intr-o intersectie circulata… Cine n-are constiinta acestui lucru, e problema lui proprie.