A calatori singur, o fericire reala

De cand ma stiu, am fost foarte independenta. La 18 ani am plecat sa-mi fac studiile in Franta, singura, fara nimeni din familie sau vreun prieten. Direct din casa de la mama, unde am fost rasfatata mereu. A fost excelent, am adorat orasul, oamenii, studiile, totul. Am cunoscut natii diferite, am avut prieteni portughezi, mauritanieni, libanezi, senegalezi, si bineinteles, majoritar francezi 🙂 Insa inca imi amintesc de uimirea vecina cu sperietura a unei femei de 38 de ani, cand eu aveam 18, frantuzoaica din Bordeaux, care ma intreba cum ma descurc eu cand merg la Paris, singura la varsta mea?
La 26 de ani am plecat singura la New York, trei saptamani. Colegii mei de la ziarul francez la care lucram atunci erau foarte speriati, ei nu fusesera singuri nici pana la Paris, (noi eram in sudul Frantei, nu le-ar fi trecut prin cap sa traverseze oceanul si sa calatoreasca singuri.) Eu muream de ras de mirarile lor si le spuneam, zambind angelic, invariabil: “Uitati ca eu sunt nascuta la 3000 km si traiesc singura aici, deci…. ce mi-e aici, ce mi-e la NYC.” Si a fost extraordinara calatoria, evident.
La 27 de ani am venit singura in Romania, cu masina (conducand 3.000 km). Si m-am bucurat de drum. De fapt, ador sa conduc 😉
Nici nu mai enumar calatoriile facute prin Romania, mii si mii de km singura.
Nu vreau prin asta sa spun ca am facut vreo fapta de vitejie, nu contin frazele astea nicio nuanta de lauda, le-am dorit cat se poate de neutre. Vreau doar sa explic despre a calatori singur, ce minunat poate fi. Cum simti toate gusturile, mirosurile, cum vezi orasele, nefiind absolut deloc perturbat sau preocupat de altceva.
Ma simt bine cu mine insami si, evident, luand in calcul imponderabilele, nu ma arunc chiar cu capul in gol, insa nu mi-e deloc teama sa calatoresc singura. Si nu numai teama, ci nimic. N-am strangeri de inima. Ma simt bine, iar singur poti respira mai bine orasul, locurile in care esti. Iti poti face programul exact cum vrei, mananci la ce ora doresti, ce doresti, te culci tarziu sau devreme, te duci unde vrei, cum vrei, stai cat doresti, scurtezi, prelungesti sejurul…
gm4Calatoria cu un tovaras nepotrivit de calatorie poate deveni un cosmar. Si nu cred ca cineva vrea sa-si transforme vacanta in cosmar.
Poti sa dai peste oameni total diferiti de tine, inchisi, care nu comunica cu exteriorul (respectiv cu tara in care esti si locuitorii ei). Poti da peste cineva care iti atarna ca o piatra de moara de picior si care iti strica bucuria momentelor. Fara sa realizeze, chiar, fara intentie, doar pentru ca suntem, noi oamenii, foarte foarte diferiti intre noi. Ritmuri diferite, abordari diferite, deschideri diferite de spirit.
Sunt flexibila si fac concesii, insa sunt unele lucruri care sunt prea de tot, care ma scot din minti, si peste care nu prea pot sa trec, cum ar fi incapatanarea de a crede ca oricine trebuie sa vorbeasca romana si sa te inteleaga (absurd!!!), refuzul un pic stupid de a rosti macar 10-20 de cuvinte in limba engleza ca sa te poti intelege cu oamenii. Comunicarea nu este o chestie unidirectionala, este reciproca, iar daca unul nu face niciun efort, comunicarea nu reuseste.
Asta e o postare careia nu stiu sa-i fac alta concluzie decat aceea de a va spune, inca o data, ca este extraordinara experienta calatoriei singur. Merita incercata, macar o data in viata. Si, de fapt: “We’re born alone, we live alone, we die alone. Only through our love and friendship can we create the illusion for the moment that we’re not alone.” Orson Welles

Tehnologia completeaza viata

phoneIndemnul din imagine e unul din sfaturile care ma scoate din sarite grav. Eu chiar nu vad o contradictie in asta (intre a trai momentul si a scrie ceva online – telefon, tableta, computer), si veti vedea ca viitorul imi va da dreptate. Nu este contradictie. Tehnologia completeaza si ajuta viata.
Indemnuri de genul asta (lasa telefonul si traieste!) sunt venite de la generatia un pic mai mare decat a mea (si nu din desteptaciune, deloc, ci din neadaptare sau neintelegere a lumii actuale), sau chiar de la unele generatii anterioare. In realitate, generatiile mai noi, total digitalizate (cu care chiar ma confund, in ciuda diferentelor dintre noi), combina perfect totul. Viata e viata, iar internetul nu e niciun inlocuitor, Nu asta e rolul lui. Internetul e pur si simplu O ALTA CALE de comunicare, un alt mediu de impartasire. Atat. Internetul nu suprima viata, nu tine loc de viata, nu nimic. Si mai ales, internetul nu dauneaza vietii. Dimpotriva, o potenteaza, o ajuta. E o unealta exceptionala internetul, si toate tehnologiile moderne.
Internetul nu contravine interactiunii cu ceilalti, ci tocmai, este un fel de a interactiona cu ceilalti. Un fel suplimentar. Care nu contine nimic rau. Asta pentru ca generatia digitala are viteza, e multitasking, etc. Internetul nu ne impiedica sa simtim, sa iubim, sa ne bucuram de viata pana la extrem. Sa admiram un rasarit, un apus, sa mirosim, sa mancam, sa bem un pahar de vin savurandu-l. Ca il arat si altora nu face decat sa-mi amplifice bucuria, pentru ca impart bucuria mea cu cei dragi (familie, prieteni)

Serios, asta cu viata in ciuda internetului sau invers, e o teza invechita deja, care nu face cinste chiar nimanui :))  Este ca si cand mi-ai spune: lasa incalzirea, ca oamenii erau mai sanatosi cand taiau lemne cu toporul si se incalzeau asa.  Sau altele. Electricitatea, radioul, tv-ul, masina, etc. Mersul pe jos face piciorul frumos 😉

PS. Eu sunt online si cand dorm, si-s fericita de asta. Si sa vina vreunul sa zica vreodata ca EU nu am viata :)) sau nu traiesc momentul :)))
PPS. Online NU înseamnă disponibila pentru oricine si oricând

si mai e si asta: http://9gag.com/gag/aOmRLvv

Virtualul nu exista

onlineAseara, imi pune cineva o intrebare atat de web 1.0: “Maine cand te gasesc?” (online se referea). Am inteles cu greu ce intreaba, este de domeniul trecutului modul de a pune problema asa…. Mi-a luat cateva secunde sa pricep.

I-am zis simplu (desi intrebarea m-a facut sa rad cu pofta), “Unde sa ma gasesti? Online? Pai online sunt mereu. Nu am timp mereu de discutii, dar online sunt tot timpul. Iar timp nu stiu sincer cand am, ca de fapt nu e vorba doar de timp, e vorba si de timp si de chef. Nu prea stau eu in discutii lungi, s-a modificat comportamentul meu de-a lungul anilor de net, nu ca as fi stat vreodata, dar parca e invers proportional: sunt online mereu, in schimb discut greu/mai putin

Unii sunt ramasi in urma, de unde si intrebarea, pe care eu aproape nu o mai inteleg “cand te gasesc?” Cum adica, cand ma gasesti? E firesc sa fiu online non-stop. Asta e purul adevar, sunt online absolut mereu, mai putin cand se descarca telefonul/tableta, etc. 
Insa desi sunt online, asta nu inseamna nici ca sunt disponibila si nici dispusa la discutii sau la orice. Si mai depinde foarte mult pentru cine/ce. E ca in orice alt lucru in viata. Nu ies la cafea cu oricine, nu vorbesc la telefon ore intregi cu oricine, etc. {De altfel, cred ca nu mai vorbesc ore intregi de ani de zile. }

Nu exista virtual. Internetul este o unealta de comunicare, un alt canal. Atat. E parte din viata. Nu exista virtual. Mai exista pe vremuri, poate, cand eram non-identificabili, pseudonime, etc. Acum suntem noi, fiecare din noi. Sunt la fel de mult eu aici ca si acolo. “Tie la cafenea ti s-a parut ca-s altceva decat ce stiai de aici?”, o intrebam pe o prietena, initial cunoscuta prin internet, ulterior intalnita.  La masa, la cafenea sunt poate putin mai blanda, asta e logic, ca aici sunt mai dura, ca deh, sunt intr-o haita de necunoscuti, tre’ sa pun niste limite. In rest, sunt eu si colo si colo, internetul e doar o unealta si un alt canal de comunicare.
Tocmai, el scurteaza uneori distantele dintre indivizi. Cand am vazut-o, ma simteam asa confortabil de parca ne stiam de cand lumea. E buna unealta asta, uite, practic nu mai exista stanjeneala de inceput, partea aceea cand nu cunosti omul. Plus ca in general cam stii “ce-i poate pielea.”

In vremurile cand inca ar fi putut avea sens sa ma intrebi “cand ma gasesti?”, pe vremea web 1.0, demult, in preistorie, inainte de 2002, eram inca in Franta, era internetul foarte putin dezvoltat, si ma facusem si barbat, am mai povestit asta. Nu faceam asta decat ca sa scap de agatamentele idioate ale altor barbati, de acel obsesiv “asl”. Cum nu eram pe net ca sa imi gasesc vreun barbat, nici macar din intamplare, preferam sa castig timp si sa nu am nevoie sa le explic ca sensul meu in online este altul. Asa, barbat fiind, ma lasau in pace.

Acum, insa, fiind altfel internetul, gata, suntem noi insine.
Si da, sunt online mereu. In afara de accidentele cand mi se descarca toate device-urile. Dar faptul ca sunt online, cum am spus mai sus, nu inseamna ca sunt disponibila sau dispusa.