Increderea

SONY DSCNu pot sa nu am incredere instinctiva in oameni. Din punctul meu de vedere, daca-mi refuz increderea apriorica in oameni, refuz orice proiect uman, orice comunicare, orice cladire, orice constructie, orice pod. Ar insemna ca neg orice posibilitate de “relationare”.
In ciuda unor deceptii (amare si neexplicabile, cu atat mai mult cu cat rare, si tarzii, in sensul ca au intervenit cand, teoretic, nu ma mai asteptam sa), continui sa am incredere in oameni.
Si niciodata, dar niciodata, nu-i fac pe noii intrati in viata mea sa plateasca pentru greselile altora, trecuti. Asta ar fi cea mai mare greseala. Nu poti sa acuzi pe cineva de ceea ce ai patit tu, anterior, din pricina unei alte persoane.

In mod ideal, ar trebui sa fim in fiecare relatie umana (noua) ca un nou-nascut. Cu la fel de multa atentie, disponibilitate pentru noul venit, aviditate de a cunoaste. Cu la fel de multa deschidere, cu la fel de multa inocenta. Cu la fel de multa dorinta si capacitate de a investi in noua relatie (si nu vorbesc doar de relatii amoroase, ci de orice fel de interactiune umana).
Sigur, de la teorie la practica e uneori un pas mare. Si venim uneori raniti, si, dupa proverbul romanesc, “cine s-a fript cu ciorba sufla si-n iaurt“, si “omul din greseli invata“. Si ne e greu sa punem contorul la zero. Fiinta umana este de fapt o suma de trairi, o suma de subiectivitati, de experiente, de momente traversate, sedimentate peste fundatia constructiei.
Uneori, din durere, unii se zidesc. Altii se razbuna. Altii nu acorda niciun fel de “credit”.
E greu sa fii complet deschis, nou-nascut in fiecare intalnire. Dar trebuie sa incercam sa fim asa. Ca si cum am pasi printr-o usa. O noua usa, una abia descoperita, a carei cheie abia am gasit-o, o usa pe care abia am deferecat-o.

Trei saptamani: ciorba si principiul terapeutic

Asta seara am facut ciorba. Nu e nimic extraordinar in asta, si nimic neobisnuit, fac ciorba destul de des. E unul din lucrurile care-mi lipseau cel mai mult cat am stat in Franta, si ca atare, acum sunt destul de atasata de asta. (si cand ma gandesc cat uram ciorba, cand eram copil! Ca orice copil, cred)
Deci nimic neobisnuit, fac asta des. Insa asta seara a fost totusi ceva special. Asta seara am taiat legumele. Asta nu mai facusem demult. Grabita, am sucombat acum ceva vreme (stiu, puristii se vor oripila) usurintei de a folosi legumele congelate, gata taiate.
Asta seara am avut chef sa curat si sa tai legumele. Am simtit ca asta-mi va face bine. Morcovii, telina, patrunjelul (radacina), ceapa. Le-am curatat, le-am spalat, le-am taiat. Am observat ca mi-am pierdut un pic indemanarea. In timp ce le taiam, pe indelete, m-am gandit. M-am gandit indelung. Foarte mult. Am gandit cu regret ca imi place sa gatesc si ca e pacat ca nu fac asta mai des. Ca a devenit un gest prea banal, prea cotidian, si caruia ii consacru prea putina reflectie, prea putin timp, prea putina gandire.
Am gandit ca activitatile manuale (fie ca e vorba de curatenie, de taiat legume, de aspirat), ma curata, parca. Ma purifica. Ma justifica.
Am gandit ca e bine. Uite, fac ciorba, deci inca traiesc. Ca mi-a fost rau in ultimele saptamani. Foarte rau. Ca s-au naruit lucrurile. Si ca in ciuda acestei demolari,  in ciuda cataclismului, am functionat social, ba chiar am dat impresia ca sunt mai puternica decat in momente mult mai bune. In plus, nu mi-am pierdut simtul umorului. Poate chiar acel umor un pic biciuitor, cinic. M-am gandit, in timp ce taiam morcovii, ca tocmai imi spusese o prietena (nu cineva indepartat, care nu ma cunoaste), ca ma admira pentru ce fac in ultimul timp. Dar ce fac in ultimul timp?  A raspuns: Ca traiesti. Ca pari puternica. Ca nu te lasi abatuta. Sigur. M-am bucurat ca par asa. Ca in mine lucrurile stau altfel, asta e altceva. Nu e putin lucru sa pari in regula. Atunci cand tu stii ca esti pe cale sa ti se scurga sufletul printre degete. Atunci cand stii ca esti pe cale sa iti pierzi aerul, lumina, cuvintele. Atunci cand te simti la capat.

Da, stiu, intai si intai au fost oamenii. Oamenii aceia care au fost langa mine, dintre care doar o mica parte stiau ce e cu mine, ce traversez. Restul, pur si simplu, venisera, parca trimisi de o entitate superioara. Sa aiba grija de mine. Sa ma duca inspre ziua urmatoare. Sa mai vad un rasarit.  Intai m-am mirat. Era prea mult ca sa fie o simpla coincidenta, erau prezenti in fiecare seara. Apareau din neant. Unii apareau de peste ani. Incredibil. Apoi am inceput sa ma obisnuiesc cu asta. Sa o primesc ca pe un dar dumnezeiesc, dar sa stiu ca cineva sus, ma iubeste si ma apara. Si au continuat sa vina, sa fie aici, langa mine, nestiind ei insisi ce rol indeplinesc, nestiind ca ma poarta, in mod invizibil si absolut metaforic, de mana spre mai departe.

Cert e ca au trecut trei saptamani. Nu ca n-as fi numarat minutele. Nu ca n-as fi marcat orele. Nu ca n-as fi insemnat zilele, una dupa alta. Da, au trecut trei saptamani. Si stau asta seara acasa (una din putinele seri ale acestor saptamani cand am stat singura seara acasa- va spuneam mai devreme despre oameni – insa e ok, am reinceput din nou sa pot sa stau singura seara acasa), si fac ciorba. Fac ciorba si ma gandesc la aceste trei saptamani. Si la urmatoarele saptamani din viata mea. Urmatoarele trei. Urmatoarele 30. Urmatoarele 300…

Fac ciorba. Tai legumele si ma gandesc la minutele, orele, zilele care au compus aceste saptamani. Fac ciorba si ma gandesc la urmatoarele zeci, sute de ciorbe din viata mea. La miile de morcovi pe care-i voi mai taia. La miile de lacrimi pe care le-am plans. Si la urmatoarele. Altele decat cele de acum. Altele decat cele de la ceapa pe care o tai asta seara. Fac ciorba, si ma gandesc ca traiesc. Ca maine am sa vreau, poate, sa fac pui cu smantana si stafide (n-am mai facut demult!), cel cu care am castigat la Campionatul de gatit in aer liber.  Fac ciorba si ma gandesc ca am fost nedreapta zilele astea. Ca nu mi-am vazut parintii. Ca nu am mers la ei. Ca am evitat-o pe mama, pentru ca ma cunoaste prea bine, si ar fi inteles fara vorbe ca se intampla ceva grav. Si nu vroiam sa o nelinistesc. Nu vroiam sa-i refuz intrebarile. Si nu stiu sa mint. Privirile mele nu stiu sa minta. Aerul meu e prea evident.

Fac ciorba. Tai morcovii, tai telina. Si ma gandesc ca vine primavara, in sfarsit, ca iesim din cosmarul acesta de iarna gri si aiurita. Fac ciorba si ma bucur de culorile proaspete ale legumelor, in bucataria mea, ale carei culori imi plac. Rosu, verde pal si lemn deschis la culoare. Si fotografiile din Africa pe pereti. Colorate si ele.

Au trecut trei saptamani. Masurabile in morcovi. Si-n lacrimi.