Facebook-ul si ochii albastri

Hai ca sa o lamurim odata pentru totdeauna si pe asta 🙂 Cum are Facebook-ul niste probleme tehnice si niste galme, cum apare paranoia colectiva. Nu ca ar fi niste dificultati tehnice momentane…. Circula niste zvonuri si exista un stres foarte raspandit intre oameni cum ca ne urmaresc baietii cu nu stiu ce fel de ochi pe Facebook. Sa ne intelegem, dragii mei, chiar daca ar fi asa, ei nu au acces la bazele de date ale Facebook-ului. Isi pot face conturi normale, ca tine, ca mine, ca el, ca ea, si sa ne intre in liste. Bun, si ne intra in lista, si ce vad acol? Fix pix. Caci tot ceea ce postam este ceva deliberat, si alegem cu discernamant. Nu e nimic secret, cel putin eu asa consider. Pentru mine ce e secret, intim sau privat nu isi are locul pe Facebook. Ce este pe FB, are atributul de “PUBLIC”, pur si simplu. Fara discutie si fara drept de apel. Scriind un status pe Facebook, e ca si cum ai pune banner intr-o intersectie circulata…  Cine n-are constiinta acestui lucru, e problema lui proprie.

Bun, sa zicem ca-si fac ochii albastri conturi si ne intra in liste. Si se uita la noi. Si? Deci ce afla? Nimic. De pilda, eu nu-s destul de importanta cat sa-si piarda timpul urmarindu-ma. Si daca m-ar urmari, ce ar vedea? Fix nimic. Ar vedea ca ma duc la lectii de tango, ca mananc ciocolata, ca iubesc un barbat, ca ascult Mylene Farmer… si ce-ar mai vedea? NIMIC :)))) Deci absolut nimic relevant. So what?
Aaaa, da, ar mai putea afla ceva vital: ca-mi fotografiez pantofii si ca am 38 de perechi de cizme. Ete fleosc 🙂 Si ca-mi place culoarea rosie si parfumul Nina de la Nina Ricci, mai mult decat celelalte 12 parfumuri pe care le am.
Iar apropo de ce ar putea afla de pe Facebook, urmarind pe altii, oamenii politici sau persoane importante intr-un fel sau altul, presupun ca acestia sunt maturi cand isi pun informatii intr-un loc public cum e FB-ul. Pentru ca Facebook-ul e ca si cand ai scrie cu creta pe trotuar pe Magheru, adica vede multa lume. Cine nu e constient de asta, repet, e problema lui :)) Sa nu se smiorcaie dupa aia ca de unde se stie.

Cat despre spioni, (hahaha) sincer nu cred ca isi fac cont de Facebook ca sa-si faca grup si sa comunice intre ei :))) Sau ca sa dea like la pagini de fabricanti de arme si sa incinga discutii despre cel mai potrivit mod de a transporta chestii interzise. Nici teroristii nu cred ca se pornesc in contradictii pe wall-uri despre locul unde ar fi cel mai potrivit sa faca urmatorul atentat si care e cel mai eficient explozibil.

Iar daca chiar vorbim despre baietii respectivi, ma indoiesc ca-i plateste cineva ca sa ma priveasca pe mine si pantofii mei :)) Sau ca sa priveasca ochii mei albastri, ca da, si eu am ochi albastri. Deci nu cred ca-i plateste nimeni sa saliveze cand vorbesc eu despre ciocolata si alte lucruri atat de vital importante. Mai ales pe timp de criza, da’ va zic eu sigur ca si inainte.

[Ah, am uitat cazul celor vehementi politic. Cand esti vehement politic pe internet, esti, teoretic, in majoritatea cazurilor, vehement politic si in viata reala. Asa ca tot nu vad ce ar afla suplimentar de pe Facebook.]

Later edit, 1 februarie 2011: In raport cu momentul cand am scris textul asta, am o adnotare: singurele probleme ar putea fi informatiile “private” vehiculate in mesajele “private”. Dar si acelea, nu cred ca-s importante pentru “aceia”, ci mai degraba pentru unii oarecare care se amuza sa sparga conturi si sa santajeze, unde ar fi “loc” de santaj. Insa asta era valabil si pana acum, cu conturile de email… Probabil ca exista email-uri intre oameni, in care se vehiculeaza informatii personale sensibile. Nu de genul “rasturnare de regim”, ci de genul mai degraba privat, probabil. Nu cred ca spionii isi vorbesc pe FB prin mesaje private, si nici macar pe email-uri. Altfel ar fi spioni din filmele cu prosti 😀

Fara surogate

De cand ma stiu, am fost impotriva jumatatilor de masura. Impotriva concesiilor cu viata. Impotriva compromisurilor.
Sigur, unele sunt vitale. UNELE. Nu vorbesc de acelea, sa ne intelegem. Unele trebuiesc facute, si a le face denota un talent de a trai, o arta de a fi flexibil… Dar altele mi se par cel putin stupide.
Oricat de “moda” ar fi, mie cafeaua fara cofeina, smantana fara grasime, untul fara grasime, berea fara alcool, pielea ecologica si alte asemenea, mi se par niste aberatii. Ori o faci, ori nu o faci. Ori traiesti, ori nu traiesti. Nu exista “aranjamente” posibile.  Pentru ca nu ai cu cine. Asta e cu tine insuti…. Pe tine insuti nu te poti minti. Hai sa va traduc cum le consider eu pe acelea: cafea fara cafea, smantana fara smantana, unt fara unt, bere fara bere, piele fara piele si viata fara viata. Si daca ajungi sa consideri ca mai bine nu mananci respectivele chestii sau nu bei, pai nu mananci si nu bei. Mananci altceva, si bei altceva.

Mai demult, cand eram in Franta, am spus cuiva, facand o metafora despre un acces care mi se restrangea {cuvant inainte: mie-mi place enorm ciocolata si mananc cantitati industriale}: “Daca intr-o zi as afla ca daca mananc ciocolata am sa mor, si ca nu mai pot manca cate o ciocolata intreaga, ci numai o patratica, ei bine, stii ce? As prefera sa nu mai mananc deloc. Pentru ca asta e, sunt incapabila sa imi restrang si sa-mi portionez ceva ce-mi place cu adevarat. Si mai bine tai complet.” Asa si astea… cafea fara cofeina? Bere fara alcool? Smanatana fara grasime? Non-sensuri.

Si nu, nu va ganditi ca sunt sechele de copilarie inainte de 89 🙂 N-am frustrari, si nici traumatisme, legate de nechezol, de cafeaua cu naut, sau de salamul cu soia. Doar cred ca trebuie sa musti din viata cu pofta. Si nu sa te multumesti cu faramituri. Nu sa traiesti cu procura. Nu sa gusti cu varful limbii. Nu sa te marginesti la jumatati de masura. Nu sa te prefaci ca esti implinit,  in niste depline conditii de neimplinire.

Chiar si o ora din viata daca mi-ar mai fi dat sa traiesc, vreau sa o traiesc deplin, intreg! Doar aceea este viata, de fapt.
Jos surogatele! Traiasca viata si deplinatatea ei! Numai 100% e un procent acceptabil. Adica, de fapt, cel putin 100%! 🙂

Vreau sa traiesc minim 500 de ani

Zilele astea, reflectand la mai multe intamplari si povestiri, am realizat ca nu orice om e facut sa calatoreasca. Nu oricine are cum sa se bucure de experiente diverse, sa se umple de fericirea extrasa din ele, sa fie mai bogat cu fiecare voiaj.

Unii nu-s pur si simplu facuti sa calatoreasca. Pentru ca natura lor adanca, structura lor ca si indivizi, ii harazeste cu ochelari de cal. Pentru ca judeca tot, dar absolut tot, prin prisma a ceea ce cunosc deja. Pentru ca nu se pot detasa mental de obisnuinte. In definitiv, pentru ca nu isi pot deschide destul sufletul, inima, ochii, mintea.
Unii vor sa manance cartofi prajiti si snitel la fiecare masa de pranz. Aceia nu vor aprecia calatoriile, pentru ca sunt tari in care nu vor gasi. Si daca intr-o alta tara nu gasesc, implicit nu e frumoasa acea tara. Pentru ca n-au avut la masa snitel, cartofi prajiti si fanta. (de inlocuit cu absolut orice va trece prin cap, sunt metafore, nu desemnari batute in cuie)

Altii penalizeaza locurile in care merg pentru ca acestea nu se ridica la inaltimea asteptarilor lor. Intr-adevar, unele orase sau locuri sunt precedate in mintea noastra de reputatia lor, de ceea ce am invatat in cartile de istorie, de tot ce am auzit de-a lungul vremurilor, de imaginea faurita de filme. Dar faptul ca aceste locuri nu corespund cu imaginea grandioasa pe care ne-am ticluit-o in cap, nu e vina acelor locuri, ci e problema noastra. Acele locuri nu-s urate, desi dintr-un sentiment absolut personal, am putea avea tendinta sa fim dezamagiti, pentru ca sunt mult sub inchipuirile noastre, si ne trezesc frustrarea aceasta, ca o lipsa, ca o datorie pe care nu si-au facut-o. Si totusi, acele orase, acele locuri sunt frumoase;  nu e vina lor ca ne-am facut iluzii, ci vina noastra. Eu pot spune cu mana pe inima ca o astfel de impresie, discrepanta de ideea mea, mi-a facut-o Parisul. L-am vazut devreme, in vara lui 1990, cand abia incepusem sa putem calatori. Il idealizasem, cu un soi de idolatrie, caci am iubit Franta si tot ce era francez cu un fel de evlavie. Parisul e frumos, n-as indrazni sa spun ca  e urat. Dar Parisul era mult sub ceea ce-mi cladisem eu in capul meu, cu ochii mintii. Mi se parea mic, gri si anost, fata de ceea ce-mi inchipuisem. Si totusi, nu l-am condamnat, nu am declarat ca nu merita sa mergi la Paris, nu l-am denigrat. Am asumat diferentele dintre imaginea creata si imaginea reala, si am invatat sa-l iubesc asa cum este. Pentru ceea ce este, si nu pentru ce decisesem eu ca ar fi trebuit sa fie.

Altii se tem de necunoscut. Nu numai ca nu-i incita sau nu-i incanta o noua experienta, o noua tara, un nou miros, un nou gust, o noua savoare, un nou fel de a privi lumea, un alt unghi, dar asta, dimpotriva, chiar ii paralizeaza de frica. Sunt aceia care prefera sa mearga an de an, chiar si timp de o viata intreaga, in vacanta in acelasi loc. Eu nu inteleg, mi se pare o tristete si o risipa de timp, mi s-ar parea un al doilea job, mersul in vacanta an de an in acelasi loc. Si totusi, pentru unii, asta e fericirea.

Altii vor ca acolo unde merg sa fie “curat”. Curat intr-un fel ideal. De parca in locul de unde au plecat ei este “curat”. Daca ar fi sa o luam asa, Africa ar putea fi catalogata de murdara. Eu va spun ca Africa este o bogatie  extraordinara, un vartej de senzatii noi, de culori, de mirosuri, de imagini. O istorie diferita, oameni cu alte valori si alte moduri de gandire. O perspectiva diferita. Nazuinte diferite.

Stiti ceva? Eu nu sunt un mare fan al dormitului in cort, (n-am fost niciodata la munte cu cortul, de pilda), si fara discutie, as sta numai la hoteluri de 5 stele, desigur, acolo unde se poate. Dar nu regret ca am dormit o luna in conditii precare, in cort, in desert, ba chiar pe pamantul gol, fara cort, direct pe jos, in Maroc. Si as mai pleca si maine, fara sa clipesc. Chiar daca ziua erau 67 de grade, si nu aveam apa sa ne spalam (ne spalam rar, cu apa dramuita). Chiar daca n-am mancat ciocolata atatea zile la rand (eu, fanul ciocolatei). Chiar daca n-am purtat tocuri si rochite, chiar daca nu m-am machiat si parfumat timp de o luna, si alte chestii de confort personal. Toate astea sunt futilitati fata de minunatiile pe care le-am descoperit, fata de ceea ce ochii mei au vazut si mintea mea a aflat.

As pleca si maine in padurea amazoniana, sa dorm in cort. As pleca la pieile rosii, la tuaregi, la Masai. As pleca la eschimosi, la mongoli.
As pleca oriunde in lumea asta, cu drag. Oricand.

Ma intristez cand stau prea mult pe loc. Calatoriile imi dau viata, ma insufletesc, ma incarca la propriu.

Am asa o sete de a vedea, de a cunoaste, de a ma imprieteni cu oameni diferiti, cu imprejurari diverse, de a invata lucruri noi, incat deja mi se pare ca am prea putin timp in viata asta. As vrea sa traiesc 500 de ani, sa cuprind toata lumea asta. La cum a inceput si a trecut viata pana acum, n-am timp! Cu toate momentele astea de depresie si criza economica, in care ma irosesc,  in loc sa cutreier lumea,  macar cea din apropiere…
Imi trebuie minim vreo 500 de ani, ca sa cuprind macar o particica din lumea asta mare!

Acum, lasand gluma la o parte, ma intreba cineva de ce calatoresc. E simplu: calatoresc ca sa traiesc. Calatoresc ca sa ma imbogatesc.  Simt ca fiecare pas e o bogatie suplimentara. Si mai calatoresc ca sa-i cunosc pe ceilalti. Pe toti. Ca sa-i ascult. Ca sa-i inteleg. Ca sa invat de la ei. Ca sa le spun si eu despre mine, despre noi. Ca sa vad lucrurile si reflectate in alt fel. Ca sa ma dezvolt si sa inteleg lucrurile. Ca sa vad ca adevarul nu este unic, si universul nu este finit. Ca sa gust din viata si din bucuriile ei. Simple. Stiu, suna banal. Va spun eu, nu e deloc banal. Asta e fericirea, si acestea sunt lucrurile care conteaza.

Là-Bas,
Tout est neuf et tout est sauvage
Libre continent sans grillage
Ici, nos rêves sont étroits
C’est pour ça que j’irai la-bas!