Cana de ceai

ceaiOrasel de provincie, toamna, terasa de langa gara. El o soarbe din ochi, hulpav, intr-un fel care frizeaza nebunia. Ea, indulgenta, se gandeste sa il ierte, ii acorda circumstante atenuante, n-a mai vazut-o demult, e obosit azi. Diplomata si delicata, se preface ca nu-i vede privirea, si incearca sa mentina dialogul “tovaraseste”. Si apoi, nu poti palmui pe cineva pentru o privire (mai multe… oricat de indraznete ar fi). Si apoi, tot ea folosea cateodata expresia, in fata unor circumstante de acest gen: “Poti sta in fata unei prajituri si sa n-o mananci?”, intelegand si cum e sa fii in pielea celuilalt, si acordandu-i cu indulgenta explicatii comportamentului.

Ca sa nu se instaleze stanjeneala, in timp ce el se holbeaza la ea, ea vorbeste despre oameni pe care amandoi ii cunosc, rememoreaza povesti de acum ani buni, pune intrebari despre intamplarile care au mobilat timpul de cand nu s-au vazut.
Ceva mai tarziu, el o prinde de mana. Ca sa nu-l jigneasca, nu se retrage, dar nu strange mana, o lasa larga si moale, nefireasca, parca nu e a ei. Ea, care de obicei, are asa o strangere de mana masculina, ferma, suprinzatoare. Apoi, elegant profitand de prezenta canii de ceai, retrage mana ca sa apuce cana cu ambele maini, intr-un gest de “incalzire”, si zambeste candid, ca o invitatie de “Hai sa trecem peste asta, e mai bine pentru amandoi“, nerostita, dar aproape strigata, prin toti porii.

De doua trei ori, el incearca din nou sa-i prinda mana. Ea, inocenta, si-o ocupa. El nu-si termina vodca, abia daca a atins-o, ea pare, insa, foarte interesata de ceai.
Insa incordarea se instaleaza. Ceva mai tarziu, in masina, ea, continuand pe tonul tovarasesc il intreaba: “Fratele tau ce mai face?
Abrupt, el ii raspunde: “Denisa, sa stii ca nu sunt un violator. N-am violat niciodata pe nimeni.”
Ea, surprinsa, dar aproape amuzata, zice: “Stiu. Si?
Dan spune, butucanos, molfaind cuvintele, dar parca usurat: “Deci nu ti-e frica de mine, nu?

Ea rade cristalin si spune, nepasatoare (pana la urma, el a vrut asta, avea ocazia sa schimbe scenariul, ea i-a dat ocazia…. insa el a insistat): “Nu, nu mi-e frica de tine. Dar nu vreau, nu simt.” Si apoi, direct: “De ce te-as tine de mana, daca nu simt sa fac asta?

Si-n mintea ei nu pricepe ce e neclar. Nu, nu mi-e frica de tine. Dar asta nici nu inseamna ca vreau sa te tin de mana. Intre a nu ma teme ca ma violezi si a ma lasa tinuta de mana, e o lume…. o mie de nuante, o mie de senzatii, o mie de pasi. La naiba, nu exista doar doua culori! Si nu exista doar frica si iubire….

Maiastra Eliza

Azi a fost intai martie. Trecem repede peste asta. Azi a fost si a treia oara cand am fost la Eliza. La salon. Salonul Elizei. Nu are nume, nu are firma in exterior. Eliza te primeste doar prin recomandari. In plus, te primeste prima oara, in functie de persoana de la care vii,  dar daca nu va placeti reciproc, nu continua.

Intalnirea Elizei e o providenta in viata mea. Am avut o experienta nefericita cu o culoare care a iesit kaki (pe flacon scria blond auriu, vopsea de la Casting L’Oreal), si a fost dezastruos, ca intamplare, inainte de o gala, in decembrie 2011. Gala a iesit bine, noroc ca nu tinea gala de culoarea parului meu 🙂 Desi m-am simtit penibil 2 ore pe scena, cu culoarea aia pe cap, sub privirile a aproape 300 de persoane 😀

Asa am ajus eu la Eliza. Am ajuns acolo kaki (si nici ala uniform) si cu teama ca imi va cadea parul din cap daca mai pun singura o vopsea (din disperare, pusesem 4 vopsele in 24 de ore). Am ajuns acolo cuminte, resemnata (deja gala trecuse, asa, kaki cum eram), cu o singura dorinta: daca nu se poate sa redevin blonda, asta e. Macar sa fiu uniforma, si mai ales, dar mai ales, sa nu devin cheala. Eliza m-a salvat, dupa 4 ore de munca, doua cesti imense de cafea (pictate cu maci), multe povesti, si cu un talent deosebit. Am iesit de acolo stralucitoare, blonda, linistita.
Pune multa pasiune in ce face, in plus, e vesela si draguta. Iata, a fost inceputul unei frumoase prietenii 🙂

Inauntru e frumos. Fiecare lucru e ales cu gust. Nu seamana deloc cu un salon de coafura clasic. Mobilierul nu e nici de serie, si nici la gramada. Fiecare oglinda e diferita, fiecare fotoliu e diferit. Orice obiect e corelat cu celalalt, cu un rar simt al detaliului. Canile au maci pictati, si cand ti se aduce cafeaua, ele sunt ornate cu pene…. Vrei ceai? vrei cafea? Vrei portocale? ciocolata? Eliza are o personalitate minunata (de fapt si lucrurile descrise inainte, tot Eliza sunt). Dupa ce am fost prima oara la ea si m-a scos din acel necaz, mi-a transmis prin prietena care ma recomandase, ca pot sa mai vin, daca si eu vreau, ca i-a placut de mine, ca am fost “foarte cuminte” 🙂 Da, am fost, asa sunt eu 🙂

Mie-mi place sa fiu blond auriu, deschis. Astazi a fost a treia oara cand am fost la Eliza. Ea se bucura la vederea parului meu, si trepida la ideea ca-mi va face ceva deosebit. Mi-a facut o nuanta de blond mult mai inchisa decat cea cu care sunt obisnuita. M-a rugat insa sa am incredere in ea, si mi-a explicat ce vrea sa faca cu aceasta culoare datile viitoare. Practic, culoarea asta e o baza, parte a unui scenariu savant 🙂 Eliza se joaca cu parul, atunci cand parul o permite. Eliza construieste povesti.  Am ascultat-o si am avut incredere in ea. Musteste pasiune pentru meseria ei. In putini oameni as avea incredere in privinta parului meu. Ei bine, pe ea am ascultat-o, azi 🙂

Acum, la cateva ore dupa, eu nu-s inca foarte convinsa de culoare, desi, vazand reactiile celor din jur (toti, aproape unanim spun ca mi se vad mai bine ochii), incep sa ma impac cu ideea. Insa de data asta mi-a placut enorm cum m-a coafat. Nu m-a facut foarte clasic, ci nebuneste…. 🙂 Jumatate din par e drept,  amestecat cu cealalta jumatate cu bucle 🙂

Am invatat sa o apreciez pe Eliza. Face ceea ce face cu pasiune. Ori eu ador oamenii pasionati de ceea ce fac. Cum zice si Robin Sharma: “esti maturator, foarte bine. Fii cel mai bun maturator.” Tratat despre excelenta. In orice domeniu.

Eu de obicei plecam plangand de la coafor. Dintotdeauna. De cand ma stiu. Eterna suferinda. Pot cita dati nenumarate cand intram ca sa “tai varfurile”, si ieseam taiata complet, sau, chiar, culmea experientei, tunsa cu chica prin 1995, desi nu se mai purta cu chica din anii 80, cu codita cu tot.. Si ce sa-i mai faci unei asemenea tunsori? N-ai ce. Maxim ce poti este sa tai codita si sa astepti sa creasca restul. Am experiente cand intram cerand “un permanent slab”, mini-vagues, adica, si ieseam ca o oaie, de nu puteam sa umblu decat cu parul strans luni de zile, pana se lasa de la sine. Eu ieseam plangand de la coafor. Pana la ea.  Multumesc, Eliza.

ps. dupa Eliza, pentru ca mi-am recapatat de curand capacitatea de a merge la shopping, (adica mi-am scos ghipsul, ura!) am fost. Rezultat: scurt, trei rochii 🙂 1 Martie frumos azi 🙂

Reglari

(partea 1 a povestii, aici)

Nu era prea comod inceputul acesta de an. Ema trebuia sa o sune pe Ioana inainte de sfarsitul vacantei, si sa-i spuna, cat de delicat putea ea, dar ferm in acelasi timp, ca mai mult decat o prietenie, nu-i putea oferi. Tinea mult la Ioana, aprecia felul ei de a fi, sensibilitatile ei abia aratate, veselia ei, forta ei. Tocmai de aceea dorea sa o previna, sa nu o lase sa persevereze intr-un sentiment ce ar depasi cadrul posibilului. Si asta, inainte de sfarsitul vacantei. Cand vor reveni la birou, vor sta una langa alta din nou, iar totul va trebui sa fi reintrat in ordine deja. Pentru ca invitatiile la cafea, sau rasetele, sau impartasirile de fete sa nu aiba conotatii nedorite. Nedorite pentru Ema, cel putin.

In plus, si-ar dori sa-l sune pe Tudor, sa-i explice ca nu, nu era nimic din toate astea, ca… Asta parea un pic mai dificil. In definitiv, Tudor era un strain. Vedeta grupului, e drept, animalul de prada cel mai ravnit in cercul acela, care o alesese pe ea, facand-o regina si invidiata de toate femeile serii, insa, totusi, un strain. Revenind la viata cotidiana, la dimineti, la lumina soarelui, acesta era adevarul.

Ema incepu deci cu telefonul dat Ioanei. Cu o voce prietenoasa (de ce ar fi fost altfel?) o invita la un ceai, intr-o cafenea primitoare din centrul orasului. Ioana intra in cafenea, se aseza langa Ema, isi scoase paltonul plin de zapada, se scutura si, zambitoare, isi ciufuli parul tuns baieteste, care se turtise sub caciula. “Hei, buna, Ema, frig e afara, si nu mai inceteaza ninsoarea asta!“.
Ema o privea, se gandea la cat de naturala este, insa isi reamintea comportamentul de acum cateva seri si… Nu, e clar, trebuia sa-i spuna. Incepu cu o voce cat de duioasa putea, dar ferma. Ii spuse direct, pentru ca altfel nu stia, nu avea cum… “Ioana, tin la tine, prieteneste. Te apreciez mult, dar nu cred ca pot sa-ti ofer altceva decat prietenia mea. M-ar durea sa iti doresti altceva de la mine. E imposibil. Nu pot. Vreau sa-ti fiu prietena, altceva… nu, altceva, NU.” Teribil de ferm si apasat suna “nu”-ul Emei. Ochii Ioanei se umplura de lacrimi. Rotunde, multe, ele invadara obrajii fetei brusc. Ioana plangea, lacrimile ii alunecau in cana cu ceai… Ema se simti destabilizata rau. Ea, atat de calma in exterior, de obicei, simti ca-si pierde cumpatul, ca aluneca in nesiguranta vizibila. Nu stia cum sa faca. Nu dorise asta. Dorise sa inlature dubiul, sa lamureasca situatia. I se parea normal sa discute deschis. Nu se asteptase la lacrimile Ioanei. Nu stia cum sa o consoleze. Sa o ia de mana? sa o stranga in brate? Si daca toate gesturile astea ar fi interpretate altfel? Nu indrazni sa o atinga. I se rupea sufletul privind-o cum plange. I se parea una din cele mai dificile situatii cu care se confruntase vreodata.
Ema mai respinsese avansuri. Era o femeie atragatoare, barbatii roiau in jurul ei, asa incat fusese des in postura de a-i “pune la locul lor”. Stia cum decurge asta… stia si cum sa-i refuze subtil. Stia cum sa puna problema. Stia si sa o spuna direct, cu cei care se prefaceau ca nu inteleg. Insa barbatii respinsi nu plang. Sau plang, dar nu o fac in fata ta. Sau o fac, dar nu o facusera in fata Emei. Ema se simti atat de singura si de copilita, nepregatita pentru o asemenea situatie. Ce sa faca? Cum sa faca? Ioana continua sa planga, sughita acum… Ema scoase un pachet de batiste si i-l intinse. Mai spuse doar atat, cu o voce firava: “Ioana, nu mai plange, nu am vrut sa te ranesc.” Cand se mai potoli, Ioana incepu sa povesteasca. Astfel, Ema afla ca Ioana nu stie exact cum este, ce este, ca nu isi intelege clar identitatea sexuala, ca nu se simte nici ca heterosexualii si nici ca ceilalti, ca…. Ema ar fi dorit sa o mangaie, dar nu stia cum sa o faca…. O asculta, insa, pe cat de indelung dori Ioana sa vorbeasca.
Iesind din cafenea, in acea seara, simti, totusi, ca a ales sa faca ceea ce era mai bine. Intotdeauna fusese sincera, chiar si cu pretul unui adevar crud, cu cei la care tinea, si in general cu toata lumea. Ema nu se simtea in largul ei in minciuna, ipocrizie sau prefacatorie. De altfel, mintea foarte prost. Si nici nu avea de gand sa invete… I se parea cavaleresc si normal sa spui adevarul atunci cand poti sa o faci. De altfel, si ea prefera adevarul, oricat de crud ar fi el, unei minciuni caldute….

In acea seara, cand se baga in pat, sub plapuma calda, ii jucau in fata ochilor doua imagini: lacrimile teribil de rascolitoare ale Ioanei si zambetul pasional al lui Tudor cand o tintuia de usa, in acea noapte, soaptele lui incarcate de dorinta, mangaierile lui pline de pasiune, amorul acela salbatic … cu Tudor inca nu “rezolvase” nimic.

(va urma)