Nunta sau cosmar

tortLumea s-a prostit rau. Imi povestea ieri un prieten ca acum la nunti oamenii au pretentii gen “tortul sa fie in forma de valize, albe, cu accesorii roz”, si, ce sa vezi, nu erau albe, erau crem, si curelele nu erau roz, ci maro, si desi tortul era gustos, nunta nu a reusit din cauza acestor detalii. Ha? E vorba de oameni “normali”, nu de vedete excentrice si capricioase.

Eu zic ca lumea se duce naibii, daca putem gandi/simti asa. Daca in ziua in care, teoretic, iti unesti viata cu a lui, aceluia, unicului,  sau cu a ei, o zi in care, dupa mintea mea, singura preocupare reala trebuie sa fie EL/EA, tu te impiedici de detalii atat de incredibil de penibile cum ar fi culoarea unui martipan, atunci eu nu cred ca lumea merge decat inspre disparitie. Astia voteaza si fac copii.

ps. lasa ca eu pe asta cu nuntile nu o inteleg oricum, si cand a fost sa ma casatoresc NU am vrut nunta (si NU am facut, ci doar casatorie), nu am vrut rochie de mireasa (ce idiotenie, zau, atatia bani pentru o rochie pe care o porti cateva ore), si nu am vrut circ si alai.
Era ziua noastra, a nimanui altcuiva. Si nu trebuiau surle, trambite, sclipici si acordeoane.

Revelion pasional

Cand vrei sa petreci revelionul, singur, acasa, ca pe oricare alta seara, lumea parca innebuneste. Te considera nebun, te compatimesc, te descos, incearca sa te impiedice. Ce mai, a petrece Revelionul singur este aproape o crima. O anarhie. O sfidare la adresa societatii. Sau in orice caz, o lezmajestate, cel putin, pe care toata lumea se simte dator sa te impiedice sa o faci. Cand spui ca vrei sa petreci Revelionul singur, se trezeste imboldul in toti cei din jur, sa te faca sa renunti la aceasta idee.
Asa ca Ema, ca de obicei, n-a reusit sa petreaca nici in acel an Revelionul singura. Pe ultima suta de metri, in dupa-amiaza de 31 decembrie, a fost implorata de colega ei de servici, Ioana, sa o insoteasca la o petrecere de revelion. Totul ca sa nu o lase singura. Ema, desi isi dorea cu adevarat sa stea singura (nu din depresie, nici din sfidare, nici din alte revolte, ci din dorinta de putina liniste), a acceptat, caci nu stia intotdeauna sa isi refuze prietenii, si ceda pentru a le face placere.
Iat-o, deci, in acea seara, batand cu Ioana, la usa unui apartament dintr-un bloc al unui oarecare cartier bucurestean. Inauntru, vreo 20 de tineri, veseli, toti necunoscuti, pentru Ema. Ioana ii cunostea pe cativa. Ema nu-si gasea neaparat locul, dar asta e, cedase la insistentele Ioanei. Va trece si noaptea asta, nu-i grav.

In penumbra camerei, Ioana o prezinta celorlalti. Are un soi de mandrie cand o tine de mana si o impinge spre unul si pe altul. Ba chiar spune, provocatoare, “eu sunt singura fata care a venit cu o fata la petrecere.” Ema nu pricepe foarte bine despre ce e vorba, dar surade si asteapta sa treaca minutele. La un moment dat, Ioana se indreapta spre ea si o invita la dans. Ema, mirata, nu prea intelege, din nou. O priveste angelic si naiv. Ioana, colega si prietena ei, pare a dori mai mult, a o privi in alt fel decat de obicei, cu pofte pe care Ema le identifica cu groaza. Ema se intreaba ce ar trebui sa faca. Isi face in minte repede calculul: daca ar chema un taxi sa plece acasa, nu ar fi sigur ca ar putea, pentru ca e 23.45, deja se apropie miezul noptii, probabil nu va gasi taxiuri. Resemnata, zambeste timid si incearca sa traga de timp.
Deodata, in camera patrunde un barbat tanar. Dupa cum e intampinat de toata asistenta, e vedeta grupului. Dupa ora la care isi permite sa vina, chiar se si poarta ca o vedeta si stie asta. Barbatul o priveste pe Ema cu dorinta, dar cu siguranta pradatorului confirmat, vine direct spre ea si o invita la dans. Ema accepta, gandindu-se sa castige cateva minute, pret de o melodie doua ca sa isi dea seama cum sa scape de acolo.
Barbatul o tine in brate, ferm. Bratele lui sunt calde, hotarate. Imbratisarea e tandra dar puternica. O conduce cu dibacie. Ema se potriveste perfect in bratele lui. Un dans, doua, trei… Nu se mai desprind. Se desprind doar ca sa ciocneasca sampania la miezul noptii si sa aprinda un artificiu. Apoi, se contopesc iar in dans. Se plac, e evident. Ema e bucuroasa ca a scapat de insistenta Ioanei. In plus, se simte magulita. A fost “aleasa” de vedeta grupului. Se simte regina. El ii murmura la ureche: “Ai 25 de ani, asa e?”. Ema rade si ii spune: “Nici vorba, am 31.” Barbatul de 26 de ani, o priveste mirat. N-ar fi banuit niciodata. E din ce in ce mai atras de ea. O ia de mana si o trage usor spre cealalata camera a apartamentului, in care spera amandoi sa se faca nevazuti, si uitati de ceilalti. Emei ii bate inima foarte puternic. N-a mai facut niciodata asta, nu asa, i se pare o nebunie, un fel de isprava de adolescenta. Dar ea nu mai e adolescenta, e o femeie puternica… dar totusi, iremediabil copil. Ema nu si-a “trait” la drept vorbind, adolescenta, cu nebuniile ei. La 18 ani s-a indragostit la prima vedere de un barbat care si el a fost strafulgerat de ea. Ema a trecut de la statutul de copil la cel de femeie in cuplu. Nu a cunoscut framantarile si nebuniile adolescentine. De la facultate fugea acasa, sa stea cat mai mult cu Eduard, iubitul ei, care, avand cativa ani mai mult, lucra deja. L-a iubit enorm, iar Eduard o iubea si el. Sapte ani, cat au stat impreuna, ea nici nu a crezut ca exista alt barbat pe lume. Pur si simplu, singurul purtator al sexului masculin din lume era el, Eduard. O relatie adanca, impartasita, fuzionala. Eduard, insa, a avut un accident.

Iat-o acum pe Ema, tanara femeie de 31 de ani, tremurand de dorinta, cu mana in mana lui Tudor, strecurandu-se in camera unui apartament strain, in care mai salasluiesc 20 de persoane. O nebunie curata!!! Ceva ce poate faci la 16 ani, dar nu la 30. Ema incearca sa-si infranga ideile. Sa uite. Sa simta doar dorinta, pasiunea, mainile lui Tudor, dorinta lui Tudor. Au inchis usa, dar ceilalti, dandu-si seama, au venit in spatele usii incercand sa o deschida, batand, razand. Tudor o placheaza la usa, se dezbraca reciproc si frenetic si incep sa faca dragoste sprijiniti de usa, incercand sa impiedice intrarea celorlalti. Dorinta e inzecita de nou, de frenezia descoperirii si de primejdie. Tudor e salbatic, insa tandru. O conduce in actul amorului exact cum o conducea in dans. Ema suspina, se abandoneaza, se daruieste. E calda si umeda, miroase a dorinta de femeie. Betia simturilor…. Tudor si Ema fac dragoste si nu se mai satura. Se pierd unul in celalalt. In privirea celuilalt, in interiorul celuilalt. Si iar exterior, si iar interior…. Timpul s-a oprit in loc. De cand sunt aici? Cat a durat? Ce an este? E azi? E ieri?
Apoi, ies din camera, Ema cu obrajii imbujorati de pasiune si de rusine… Desi, nu e nimic rusinos, totul e atat de uman. Ioana intra precipitata si o saruta pe Ema pe gura, aproape ca o razbunare. Tudor priveste uimit, dar nu riposteaza.

Zilele care urmeaza, Ema are doua probleme de rezolvat, doua probleme care o framanta suficient cat sa nu se poata desprinde de ganduri. Vrea sa o invite pe Ioana la un ceai ca sa-i explice ca nu poate sa-i ofere mai mult decat prietenia ei. Vrea sa-l sune pe Tudor sa-i explice ca nu are treaba cu Ioana. Nu mai mult decat ar putea sa aiba cu o colega.

(va urma)

Casatoria: cand, cum, de ce?

Pentru ca ma intreba un comentator necunoscut, la una din postarile anterioare, daca sa se insoare anul asta, voi scrie despre casatorie. Complicat si delicat subiect, care-mi va atrage probabil oprobriul social si destule critici. Dar e ok, n-am neaparat nevoie sa ma aplaude masele, mai ales la subiecte din astea in care nu sunt de acord cu societatea. Intrebarea suna asa: “Eu intre doua pahare, mai stateam in dilema daca sa ma insor anul asta sau nu, dar mi-am dat seama ca nu renteaza La ce varsta te-ai casatorit? Eu nu stiu cand sa fac pasul asta, toate femeile cu care stau vor sa ma casatoresc cu ele, dar eu nu am chef de asa ceva pe criza asta 🙁 ”

Teoretic, nu-mi place sa fiu consilier matrimonial, dar, recunosc, casatoria e un subiect. Adevarat, adanc. Nu pretind ca detin adevarul absolut, dar am trait intr-adevar mult, am avut sansa sa traiesc cam triplu din punct de vedere al experientelor umane fata de oamenii de varsta mea, si sa cunosc multe personalitati, multe povesti, sa traversez multe imprejurari, din cele mai diverse, uneori extreme. Din acelea care calesc, dupa ce te ard.

Eu nu cred in casatorie. Cred cu putere in cuplu: e una din valorile mele cele mai profunde. Dar nu cred in casatorie ca o necesitate. Nu cred ca acea bucata de hartie te tine alaturi de cineva, daca stai. Si in acelasi mod, nu cred ca daca nu esti bine cu cineva, acea hartie te impiedica sa pleci. Daca n-ar exista altfel de legatura intre mine si o persoana, acea hartie e zero, nu exista nici un fel de hartie care m-ar putea retine alaturi de respectivul. Iar daca mi-ar fi rau, nu m-ar tine nici doua milioane de hartii intr-o relatie in care nu este locul meu. Caci eu consider un esec FIECARE minut petrecut intr-o relatie in care nu ai ce cauta. Esecul nu e despartirea. Esecul este sa petreci timp, minute pretioase din viata, in locuri si langa oameni care nu merita.
Deci, ca idee, nu consider casatoria o necesitate. Important este cuplul, relatia. Iubirea, respectul, prietenia, sustinerea, toate legaturile care se creeaza intre doi oameni. Ca aleg sa se casatoreasca sau nu, asta e o decizie care se ia impreuna…

Dar casatoria nu poate reprezenta, in ochii mei, un scop in sine. Daca ar reprezenta un scop in sine, inseamna ca nu ar conta omul si relatia. Ci ar conta sa ai verigheta pe deget, “sa intri in randul lumii”, pentru ca asa au spus mama, tata, matusa, bunica, vecinii, ţaţa Floarea, nea Vasile. Si de aici incepe nefericirea. Pentru ca ai facut totul sa te vezi in acea postura, netinand cont de restul, de ceea ce de fapt ar trebui sa fie mult mai important: cuplul, relatia, legaturile, vazute si mai ales nevazute. Interactiunea mentala.
Pentru ca am trait multi ani in alte coordonate geografice, m-am ingrozit (da, da, acesta e cuvantul), cand m-am intors aici, in Romania, si am vazut ce se intampla. E o presiune sociala atat de puternica sa te insori, sa intri in randul lumii, sa te aliniezi, incat oamenii fac asta ca pe o datorie, fara sa reflecteze la ceea ce inseamna de fapt casatoria, in spatele hartiei. Si asa se ivesc o gramada de cupluri nefericite, de povesti sordide sau pur si simplu de povesti de plictiseala in doi, de inselatorii si minciuni, de nerespect, de nepasare. Nu, va intrerup, va contrazic, va rog nu ganditi ca sunt prea idealista, stiu ca exista si alte modele de cuplu (caci am trait alte modele de cuplu, si voi alege intotdeauna sa intru in alte modele de cuplu).

Doar ca, din cauza presiunii sociale foarte puternice, in Romania oamenii aleg sa se insoare devreme, inainte de a reflecta prea bine la motive, la alegere, la persoana. Mi se pare un compromis teribil, pe care ei il fac, pe pielea lor, pentru societate, pentru gura lumii, pentru a fi conformi cu ceea ce se cere, ce se asteapta de la ei. Ca sa fie fericita tanti Maria, ca “am si eu un rost”. Merita? Merita sa te sacrifici pe tine insuti, sa-ti amanetezi viata, sa te trezesti langa cineva langa care nu ai ce cauta, doar pentru ca o tanti Maria generica crede ca asa e mai bine?
Uite asa ajung oameni care ar fi putut avea mult mai mult, in relatii nepotrivite. Uite asa ajung sa faca si copii, “pentru ca asa se face”, si sa petreaca o viata aiurea in care ajung sa se intrebe: “Ce caut eu in viata mea?”. Uite asa ajung sa vorbeasca urat despre partenerul care abia s-a ridicat de la masa si a plecat. Dupa ce a intors spatele, incep sa rada, sa se bucure, sa sara in sus, ca si cum au scapat din jugul oprimarii turcesti: “Am scapat de nevasta-mea!”. (scena veridica, traita de mine, un coleg jubila cand i-a plecat sotia de la masa….) Pai, bai, nefericitule, e ok asta? In primul rand pentru tine, intreaba-te, daca ai curaj sa te privesti in ochi in oglinda, e in regula sa iti duci viata langa cineva despre care abia astepti sa plece ca sa te poti bucura de libertate? (nu ma intelegeti gresit, nu ma revolt pentru ca era bucuria unui barbat, n-am nici un pic de solidaritate feminina la faza asta, iar situatia inversa m-ar fi revoltat asisderea). Daca chiar simti ca nu esti liber, ca nu esti ok, ca astepti ca partenerul sa plece ca sa te poti bucura, pai ia-ti inapoi libertatea, si da-i-o si lui (ei)! Nu stati aiurea, din motive nepotrivite, impreuna (copii, motive financiare, familie). Va distrugeti vietile, va furati caciula. Si generati modele nepotrivite. Reproduceti niste tipare sociale gresite.

Sau alt caz, trait de mine. Un amic bun, din cei cu care vorbesc mult (din prietenii mei baieti) cu care nu ma mai vazusem de ceva vreme. Ne revedem, iesim la o cafea, ma anunta ca s-a insurat cu trei luni inainte, ma mir in sinea mea, (caci in urma cu vreo 6 luni nici vorba de prietena macar, daramite de planuri de acest gen), dar felicit frumos si politicos, “Casa de piatra“. Vorbim mult. Iesim din cafenea, ma conduce la plecare, pasim cativa pasi pe trotuar…Pe strada, ma intreaba, asa, intr-o doara, ca si cum ma intreba ce vreme va fi a doua zi: “Tu ce crezi despre fidelitate?” Ehe…a vrut sa ma intrebe, a fost servit cu un raspuns pe masura. Cand zic eu ca sunt spontana si ca dau raspunsurile cele mai bune pe negandite… nu exagerez: “Tu ori iti pui intrebarea asta prea devreme, ori prea tarziu.” In fata mirarii sale, am explicat: “Prea devreme, pentru ca de obicei criza de evadare intervine mult mai tarziu intr-o relatie, dupa ani buni, dupa ce se toceste… Sau prea tarziu, pentru ca la ce Dumnezeu te-ai insurat acum trei luni, daca iti pui acum intrebarea asta? Acum trei luni nu ti-o puteai pune?” M-a privit un pic speriat si un pic vinovat, si a spus: “Nu, sa stii, nu s-a intamplat nimic, n-am facut nimic, vroiam doar sa aflu parerea ta.” Putea sa se intample, sincer, nu era problema mea, iar parerea mea a vrut-o, a aflat-o. Si fix aia era, si fix aceea este si azi. Pentru ca da, cu orice risc, aleg sa spun ce gandesc.

inele.jpgAs putea scrie mult si bine pe tema asta, e o tema generoasa. Si poate o sa mai revin la ea. Dar ca sa fiu mai specifica, si sa raspund “ascultatorilor” la intrebarea pusa, zic “NU”, raspicat. Daca poti formula asta in acest fel: “stateam in dilema daca sa ma insor anul asta sau nu, dar mi-am dat seama ca nu renteaza”, NU, nu te insura. Insuratoarea nu e ceva ce lasa loc la dileme. Si ce inseamna daca sa te insori anul asta sau nu? Adica tu intai hotarasti sa te insori, si apoi alegi cu cine? Nu e cumva pusa problema cam pe dos? Nu e oare logic sa gasesti persoana (nu neaparat cautand-o), sa se construiasca relatia, si apoi sa decideti daca va casatoriti sau nu? Adica tu vrei sa decizi daca te insori sau nu, si vezi tu dupa aia cu cine? Straniu. Deci NU, clar NU, daca-mi ceri mie sfatul.
Si mai e ceva ce ma nedumereste. “Mi-am dat seama ca nu renteaza“. Ca nu renteaza ce, cum? In ce mod sa renteze? Casatoria nu e o afacere… E o alegere de viata a unui partener langa care vrei sa stai, cu care prevezi sa imparti momentele urmatorilor ani, si nu numai cele haioase…

Mergem mai departe. Intrebarea suna: “La ce varsta te-ai casatorit? Eu nu stiu cand sa fac pasul asta, toate femeile cu care stau vor sa ma casatoresc cu ele, dar eu nu am chef de asa ceva pe criza asta :(”  Daca toate femeile vor, nu e suficient. Trebuie sa vrea si ea, si sa vrei si tu. Ea, nu ele. Ea, aceea. Daca exista ele, si tu nu stii care din ele este EA, inseamna ca ea nu este intre ele. Simplu.

Cat despre varsta… La ce varsta m-am casatorit eu, nu stiu daca e relevant. M-am casatorit la 24 de ani, daca informatia foloseste la ceva. (o parte din poveste aici) Insa nu exista varsta predefinita. Se evolueaza la liber alese, nu la impuse, in domeniul acesta. Hai sa schimbam societatea asta, retrograda si cumplit de arhaica. Hai sa nu facem lucrurile pentru ca asa trebuie. Ce inseamna asa trebuie??? Hai sa facem lucrurile, mai ales cele atat de importante pentru noi, asa cum dorim si simtim noi ca e bine.
Altceva. Spui “eu nu am chef de asa ceva pe criza asta“. E inca un argument pentru care eu raspund, “Atunci NU”. Daca legi criza de casatorie, daca o vezi in felul asta, inseamna ca nu iti doresti sa te casatoresti, ca nu ai gasit persoana si relatia. Daca ai fi gasit, te durea in cot de criza. Si, bine, din punctul meu de vedere, trebuia sa te doara in cot si de insuratoare, pentru ca asa cum am spus, importantul rezida in cuplu si interactiunea dintre cei doi, nu in amarata aia de bucata de hartie de la domnul primar.

p.s. Iar a trecut vreme multa fara sa scriu. Starea mea interna… nervozitate (si buna si rea), tensiune (pozitiva si negativa), febrilitate. Betia mintii…
Plus isteria inconjuratoare de care mi-e greu sa ma detasez…