Eu si cartea mea mancam

Eu si cartea mea mancam. Ca in copilarie. Adica ma duc zilnic la masa de pranz cu o carte. Si citesc cand mananc. Sau mananc cand citesc. Stiu, poate e un obicei prost. Poate e nepoliticos. Poate nu e buna digestia. Poate, poate, poate…  Am inceput sa ma intristez cand ies insotita la masa de pranz, pentru ca nu pot citi. Am nevoie (vitala, aproape) de momentul meu de singuratate, de break, de pauza din tot, din cotidian, din lucrurile dupa care alerg sau care alearga dupa mine.

Am reluat un vechi obicei din copilarie: cititul la masa. Pentru asta bunica, Dumnezeu sa o ierte, se supara. Spunea ca e lipsa de respect pentru cine a gatit. Caci, veneam de la scoala, imi punea masa, si eu veneam cu o carte… in care ma refugiam. Aici, fiind restaurant, nu se supara bucatarii. Nici nu ma vad. Sunt un client anonim printre altii. Nici macar chelnerii nu par prea “agasati” ca citesc. Sunt cuminte, comand, platesc, nu fac zgomot… Ma comport civilizat.
Cartile sunt radacinile mele, adanci. Imi amintesc ca atunci cand eram mica, mama imi lasa cate 5 lei in fiecare dimineata pe masa din bucatarie. O micuta comoara pe atunci (oamenii aveau salarii de la o mie si ceva de lei, un profesor, de pilda, castiga 2000 pe luna). Mama imi lasa cate 5 lei pe zi. Era mult. Mama era o femeie desteapta, de cariera, avea salariu mare. Ma rog, nu conteaza. Ideea e ca imi lasa 5 lei ca sa ma duc la cofetarie, sa-mi cumpar un suc, o prajitura, sa nu imi lipseasca nimic, sa pot sa-mi ofer (cel putin) ce au si ceilalti. Insa eu imi amintesc ca strangeam mereu banii ca sa-mi cumpar carti. Desi locuiam intr-o casa plina de carti . Sau, poate, tocmai de aceea. In casa noastra erau sute de carti, probabil chiar peste o mie, nu le-am numarat, desi, la un moment dat, ma pusesem pe o inventariere, ca sa le pot repera si gasi. Si astazi, sufar de o lipsa acuta de spatiu. Dar printre toate lucrurile pe care am calculat sa le elimin (partial, temporar, definitiv), din casa mea, niciodata, dar NICIODATA, nu mi-am pus problema sa renunt la carti.
Flash back in copilarie. Strangeam bani sa iau carti. Si cartile nu prea se gaseau. Dar si acelea, care se gaseau, ce minunatii! Ma bucuram de ele, de fiecare dintre ele, le devoram, si inca si inca si inca. Pentru ca da, foarte des citesc si recitesc carti…

Mai tarziu, am ajuns sa fiu frustrata de durata mica a vietii, fix din punctul de vedere al lecturii. Sa ma sperie ca traim doar atat, cand s-au scris atatea carti inaintea nasterii noastre, cand sunt atatea lucruri de facut, senzatii de incercat, locuri de vazut… si da, revin, carti de citit.

Sigur, citesc (din pacate) mult mai putin decat o faceam candva. Si-mi amintesc tare tare spusele dirigintelui meu de la liceu, profesor de romana, care, disperat ca era diriginte la o clasa de mate-fizica, zicea, ca sa ne convinga: “Cititi! cititi acum, sa stiti ca ramaneti cu ce cititi acum, in liceu!” Nu l-am crezut atunci, tind sa-i cam dau dreptate, acum. Chiar daca citesc, nu se compara cu volumul enorm de carti pe care-l inghiteam atunci. Metri cubi.

vineri

Vineri: Trattoria Verdi si Chuck Palahniuk

Si atunci va rog sa va inchipuiti enormul soc cand intru intr-o casa, dragut mobilata, curata, epurata, alba, noua, in care nu exista NICIO carte, NIMIC tiparit. Nicio carte de specialitate, macar (are o meserie care presupune tratate de specialitate). Nicio revista. Niciun rebus, nimic. Si intreb, candva, asa, politicos, profitand de o discutie (deschisa de el): “Chiar, tu de ce n-ai carti?” “Pentru ca nu dau banii pe carti“, vine raspunsul, spontan si relaxat, fara nicio urma de remuscare. (“bine ca-i dai pe bere“, in sinea mea. Inghit replica, si intreb, mai departe) “Ok, acum nu dai banii pe carti, dar n-ai avut carti niciodata? nici in copilarie? parintii tai au avut carti?” Si raspunsul, care ma edifica: “Parintii mei au avut candva, dar le-au dus la tara, si acum nu le aducem, ca sunt ude si miros“, de unde deduc “respectul” familiei intregi pentru carti si simt brusc abisul enorm care se casca adanc intre noi. Caci da, poate ca i-as fi iertat orice alta slabiciune, i-as fi inteles orice… dar lipsa de carti si de lectura, nu, nu pot, imi sta in gat, e ca un zid enorm, opac, intre noi. Incearca sa ma ia in brate? Ma ia, dar eu nu-s acolo… Niciodata nu-s acolo, iar data viitoare probabil chiar nu voi mai fi, nici macar ceea ce numesc eu “invelisul”, coaja aceea a mea de femeie, coaja calda, inselatoare, dar din care sufletul poate fugi. Si cred ca acum incep sa inteleg de ce nu simteam niciodata nimic in bratele lui…

Si nici el nu cred ca ar intelege ca eu si cartea mea iesim la masa de pranz…
De altfel, cred ca-mi amintesc ca nu iesea la pranz. Era stilul “adus mancare de acasa/mancat pe coltul biroului”. Zau 😀
Eu si cartea/cartile mele, am fost in fiecare zi a saptamanii trecute in alt restaurant. Sunt fericita ca suntem langa Piata Romana, am o imensa alegere 😉 Si carti, si restaurante 😉

Un razboi, doua razboaie (razboiul lor, razboiul meu)

Se agita lumea. Asta seara, Consiliul de securitate al ONU a aprobat recursul la forta impotriva Libiei. Unii, mai mici (ca varsta), comenteaza apocaliptic. Sfarsitul lumii. Ehe, treaba de azi nu mi se pare nicidecum ca Razboiul din Golf.
Eu am trait in decembrie 90-ianuarie 91 ultimatumul impus Irakului care invadase Kuweitul in vara lui 90. L-am trait destul de personal, as zice, chiar…. In noaptea precisa in care a expirat ultimatumul impus Irakului de rezolutia 678 votata pe 29 noiembrie 1990 de Consiliul de securitate al ONU, in noaptea in care a debutat operatiunea Desert Storm (cea mai puternica operatiune militara a aliatilor din 1945 incoace: o mie de avioane, zeci de mii de tone de explozibili si miliarde de dolari materiale electronice au fost utilizate impotriva Irakului), atunci a inceput si un alt razboi 🙂 A fost prima mea noapte de dragoste din viata. 16 ianuarie 1991. “Inamicul” a fost cel ce urma sa-mi devina sot, care se indragostise de mine la prima vedere in aprilie 1990, si care a fost singurul reprezentant al lui Adam pe care l-am vazut ani intregi. Adica timp de 7 ani, a fost unicul barbat pe lume, ochii mei nici nu distingeau ca exista alti reprezentanti ai sexului tare.  Aveam colegi de facultate, prieteni, colegi de redactie, amici, dar numai el era barbat, pur si simplu la restul nici nu observam…
In fine, revenim la noaptea cu expirarea ultimatimului Irakului, cand a izbucnit razboiul din Golf. Noi am glumit mereu, ulterior,  spunand ca in acea noapte au izbucnit doua razboaie 😉

De cand ma stiu, urasc razboiul. Si nu intr-un fel din acela prostesc, de Miss World, “militez pentru pace in lume”. Ma revolta pana la lacrimi si sange faptul ca oameni ajung sa ucida alti oameni. Suntem fiinte inzestrate cu ratiune si totusi nu putem rezolva conflicte pe cale complet amiabila. Sunt atat de revoltata de ideea de razboi, atat de profund si de sincer, incat nu pot sa vad filme de razboi. Nu numai ca nu ma pot uita la filme, dar evit sa citesc si carti despre razboi. Chiar daca razboiul e doar fundalul. Astfel, n-am vazut NICIUN film despre razboiul din Vietnam. Am vazut un film despre razboiul Israel Liban, anul trecut, intr-un context din viata mea. In rest, nu pot, pur si simplu nu pot.
Imi amintesc, din copilarie, de un film de dragoste. “Strada Hanovra” se numea. Mi-a ramas intiparit foarte tare in minte, pentru ca mama plangea cand il vedea, iar mama mea de obicei nu plangea niciodata. Era un film de dragoste, cu fundal de razboi, ca atare… poate face parte din motivele aversiunii mele fata de razboaie. Cartile cu razboi iar sunt foarte putine, cele pe care le-am citit. Cred ca pot cita acum doar “Peripetiile bravului soldat Svejk”…
Oricum, urasc razboiul. Ma incranceneaza, ma revolta, ma chirceste. Dupa izbucnirea razboiului din Golf, am trait toate tensiunile din Franta, planul Vigipirate instituit, atentatele din metrou… Daca mi-ar sta in putinta, as face sa dispara complet razboiul ca notiune.

Evanghelia dupa Mirandolina

Bine. Pragmatic vorbind, eu n-am vrut niciodata sa scriu carti. Nu in romana. Nu asa, nu aici, nu acum, nu ieri, nu azi, nu maine. Stiu, sunt cinica.  Desi imi place sa scriu. Dar, repet, pragmatic vorbind, cartile nu sunt un lucru din care sa traiesti in tara asta. Ah, iar pentru glorie… pai pentru glorie pot sa fac altceva. Orice altceva. Sau nu, nu chiar orice. Doua-trei lucruri, altele. NU sa scriu carti. Am multe alte idei …

Poate ca mi-as fi dorit candva sa scriu o carte in franceza. Cu mult mai multe deschideri, sperante, idei, drumuri. O incepusem, ajunsesem la pagina 80 si mi-a crapat hard-disk-ul. Era un roman epistolar de amor, sunt sigura ca spargeam box-office-ul literar cu el. In Franta, evident. Insa… bun, s-a busit hardul. Imponderabilitatea intamplarilor. Cand prietenul meu cel mai bun m-a ajutat sa recuperez datele, ele s-au recuperat sub forma a 64 de mii de fisiere cu nume aleatorii si fara extensii care sa determine (macar ele!), felul acestor fisiere. Adica, nu puteam stii daca e poza, text, sau orice altceva. Si sa deschizi manual 64.000 fisiere mi se parea munca lui Sisif, si pur si simplu in viata mea trepidanta, nu i-am gasit loc. Am renuntat mental la acel proiect de carte, desi eram la pagina 80… Si apoi, ce mai conteaza? Am pierdut atatea in viata mea, am luat-o de atatea ori de la zero complet, incat…

Nu-mi doream sa scriu o carte in romana. Insa multa lume imi spune ca m-ar citi, ca m-ar cumpara. Ca ma cauta. Ca ma asteapta. Aproape ca mi-e jena. Sa creez asteptari fara sa le dau curs, e ca si cand le-as fi promis ceva ce nu le dadeam. Ca o “allumeuse” in franceza. Si nu-mi place. Eu sunt om serios. Asa ca m-am gandit serios. Dincolo de faptul ca mie chiar imi place sa scriu, chiar mi-e usor sa scriu. Pur si simplu, as face asta fara efort, ba chiar cu placere. Iese, pur si simplu, curge. Ok, atunci mi-a fost rusine de toate momentele pierdute. De timpul pierdut fara sa scriu, fara sa fac lucruri care conteaza. Si ce conteaza? Pai… sa faci un copil, sa sadesti un pom, sa scrii o carte, sa construiesti o casa 🙂
Bine, pot sa fac si asta. Sa scriu o carte, adica . Nu ca o vocatie, desi scrisul face parte intrinseca din mine. Vocatia e dincolo de lucrurile atat de materiale ca aranjamente cu edituri, etc. Nici ca un business, caci nu-s destul de naiva cat sa cred ca poti trai din scris in tara asta. Dar ca o datorie. Datorie fata de cei care ma asteapta, care ma citesc, care ma cauta, care ma doresc.
Ce m-a determinat? Pai nenumaratele mesaje, printre care va citez doar cateva:

Sunt curios, de la o vreme, ma roade problema asta :)… Tu ai scris ceva publicat? si nu ma refer la articole de presa sau blog.  Ai scris vreun roman, nuvela? Nu de alta, dar ai avea foarte mare succes. Sunt sigur ca stii asta 😛
Deci, daca ai scris, indruma-ma si pe mine catre titluri 🙂

« Eu zic sa scrii “Evanghelia dupa Mirandolina”, noua religie. toti urmaritorii te-ar urma 😉 Iti multumesc si eu! »

«Am invatat multe de la tine si viata mi se insenineaza uneori cand iti citesc creatiile.  Iti admir stilul, scrisul, sufletul, si nu in ultimul rand fizicul. S-auzim numai de bine!»

«Te-am adaugat pe FB fara sa stiu cine esti, intr-o cautare inconstienta de oameni, de suflete. Mi-a placut un comentariu de-al tau si ti-am trimis un request. De atunci ai devenit ca o raza de soare pe news fed-ul meu. Te savurez si te admir, pentru ca femeile puternice dar in acelasi timp sensibile sunt rare, atat de rare.. mirosi a libertate si a primavara. Desi sunt de obicei retrasa si timida, scriu acest mesaj sub imboldul dat de exercitiul tau “pe genunchi” de aseara. Cateodata, lucruri de genul asta pica exact la momentul potrivit, ca o picatura ce schimba pozitia balantei in echilibru. Iti multumesc pentru ca ai acceptat friend request-ul meu, pentru ca scrii, pentru ca existi»

«Imi permit sa iti scriu  adica sa te felicit pt ceea ce scrii si pentru uimitoarea ta sinceritate combinata cu multa discretie si bun simt. Eu nu am acest har… de asta si admir oamenii care pot face asta. Tine-o tot asa»

«Urmaresc ceea ce scrii, pentru ca ideile inteligente au devenit o raritate. Esti foarte profunda si culmea este ca te si pricepi sa exprimi asta. Sunt atras, mai bine zis, ti-admir partea intelectuala. Ma tenteaza sa vad cum gandesti si cum te raportezi la viata. Asta se datoreaza faptului ca ma regasesc in multe dintre ideile, articolele pe care le scrii»

« Scrie o carte.Despre nimeni si nimic. Doar ganduri si simtiri, adunate intr-o carte. 🙂 Oglinda lumii prin ochii mei »

Branza buna in burduf de caine, aia sunt. Daca nu scriu, am sa mor degeaba 🙂 Nu ca ar trebui sa mor pentru ceva, vorba unui om destept si un pic mai cinic decat mine. Dar daca tot se poate cu, de ce sa fac fara?
Si ca sa va dati seama cat sunt de teribila, am avut o replica de genul “
nu am timp sa scriu o carte.” I-auzi ce-mi poate pielea! 🙂 Sunt ocupata, desigur! Bun, dragii mei, pentru ca va datorez asta, si nu suport sa simt ca nu ma achit de datorii, desi sunt sigura ca as reusi mai mult (financiar si social) cu o carte in franceza (nu va suparati, va rog!), am sa scriu si-n romana. Va tin la curent 🙂 Eu va tin la curent, voi sa-mi tineti pumnii. Stransi. Foarte stransi !