Après moi le déluge!

Aceasta ar putea parea o postare frivola, dar va asigur ca nu este. Este despre viata, cumva, in ce are ea mai profund. Am inceput sa lucrez devreme (aveam 21 de ani) si am avut noroc sa fac meseria care-mi era si pasiune (nici nu simteam ca lucrez, eram pasionata si mi se parea totul minunat. Greu, dar frumos.) Eram si corect platita (fiind in Franta). Aveam o viata suficient de lejera, financiar. (altfel, hm, dar aici, in context, conteaza financiar, pentru ideea pe care vreau sa o dezvolt.) De aceea, de cate ori mi-a placut cate ceva (rochie, pantofi), daca imi placea mult si erau mai multe variante (culori, imprimeuri), nu alegeam, le cumparam pe amandoua, si cateodata si cate 3  Identice la croiala, dar diferite coloristic. Apoi am venit in Romania. Faceam aceeasi meserie, dar eram platita de 15-20 de ori mai putin (si nu exagerez deloc). Am crescut usor, usor, dar in primii ani nu a fost evident (asa era piata muncii si meseria mea, specificitatile locale). Nu-mi mai era chiar asa usor sa cumpar ceva in 2-3 exemplare, desi pornirea mea spontana asa ar fi fost. Portofelul se stramba uneori  Imi amintesc de parca ar fi fost ieri, asa cum ne amintim toti anumite fragmente din viata care par anodine si totusi se dovedesc profunde, cum ma gaseam intr-o seara, dupa munca, la un magazin de pantofi, si imi placeau trei perechi, diferite intre ele de data asta, toate frumoase, toate de piele, toate comode, toate cu toc inalt (asa am purtat toata viata, tocuri, si la birou si in timpul liber). Mi-era greu sa aleg, si zaboveam in fata lor, negociind cu mine insami, pe care o iau acasa, pe care o las de izbeliste. S-a apropiat vanzatoarea. O doamna bine, trecuta de 50 de ani. A zambit, intelegator, fara ca eu sa ii spun nimic, pricepuse din priviri dilema mea. Mi-a spus: “Luati-le pe toate, daca puteti. Sunt frumoase. Va vin bine. Daca va plac, luati-le pe toate. Purtati-le acum, cat puteti. Va veni o vreme cand veti vrea sa purtati tocuri si nu veti mai putea.” Se vedea ca spunea sincer si din suflet, nu ca sa vanda (era una din marturisirile cele mai sincere ale unei femei, de care am avut parte vreodata). Am ignorat grimasele portofelului, si le-am luat (le am si azi). Le-am purtat cu placere si drag. Oricum, am purtat mereu tocuri, in afara de campaniile electorale (nu era cazul, parte din ele fiind si in zona rurala), in afara de mersul in deşert (aventura Bucuresti-Dakar, Cu papucii prin desert, de altfel si numele zicea, papucii, nu pantofii  ), si la Sozopol, unde totul e in panta, sunt sute de scari si majoritatea timpului o petrec in pantaloni scurti, sau si mai putin, pe plaja. In rest, in afara de campanii electorale, aventura africana si perioadele de Sozopol, sunt mare fan tocuri.

pantofi


Acum stam in case. De un timp, si cine stie pentru cat timp. Si cine stie si cum va fi dupa acest timp. Eu am stat si anul trecut enorm in casa, din cauza istoriei personale si a tragediei pierderii cuiva drag. Practic, de 13 luni, eu nu prea mai apuc sa port tocuri. Si imi rasuna in cap ades vorbele acelei doamne: “Luati-le acum si purtati-le acum, cine stie ce se va intampla, cat veti mai putea purta…
Niciodata nu trebuie sa sovaim, trebuie sa luam mereu totul din ce putem, din ce ni se ofera, din ceea ce dorim si avem cum sa atingem. Niciodata nu stim ce se intampla. O drama care ne arunca in cu totul alta dimensiune. Personala, ca a mea in 2019, sau generala, ca cea de acum…
O experienta similara o am cu o calatorie in Rusia si 2 republici sovietice asiatice. A vrut mama sa-mi cumpere o excursie prin BTT, in Rusia si cele doua republici. Se putea si isi permitea. Am strambat din nas: “Nu merg eu in Rusia!!!” Acum imi pare rau. 30 de ani mai tarziu si tot n-am vazut-o. Si Dumnezeu stie daca am sa o vad vreodata, cat despre republicile asiatice, si mai greu de crezut. Atunci am acceptat totusi o excursie in RDG. (am vazut zidul in picioare. Din partea estica). Dar povestea asta este exemplul contrar pantofilor, aici n-am avut reflexul bun (eram copil…). Intotdeauna trebuie sa profitam la maxim de orice moment, de orice ne ofera viata. Uneori trenurile care trec, nu mai revin niciodata. Si riscam sa ramanem pe peron, cu buza umflata, plini de regrete, asteptand “americanii”, sau “barbatul/femeia perfecta”, sau “momentul potrivit.”
Alteori, lumea se poate modifica total. Si noi ramanem cu lucruri netraite. Si cu gol in suflet.
Sper ca s-a inteles ca pantofii si excursia erau metafore pentru lucruri nemateriale, in primul rand, pe care trebuie sa le traim, fara ezitare, atunci cand ni se ofera. Nu exista “maine”, “mai tarziu”, “data viitoare”. Sau exista, dar habar nu avem cum arata acestea. Luati tot ce puteti de la viata atunci cand vine. Nu amanati vederea rasaritului. Nu stim, poate va fi innorat saptamani intregi. Plecati unde puteti, stati cu oamenii dragi, beti acest pahar de vin de care aveti chef, cumparati cartea care a aparut, dansati toata noaptea, cumparati un bilet de tren sau avion pentru un oras in care doreati sa mergeti…. Nu maine, azi. Habar nu avem ce vine apoi.
Pana la urma, zicerea “Dupa mine, potopul”, a lui Ludovic al XV-lea, nu era deloc rea.

Vid

Imi dau seama ca, in mod straniu, am o stare zilele astea mai mult “ingradita”. Parca mi-a pierit bucuria, iar asta stiu doar eu, pentru ca , exterior, arat vesela, destinsa si puternica. E cam devreme dupa vacanta sa fie deja oboseala. E o stare care-mi displace profund. Si nici sa ma plang nu-mi place. Tendinta ar fi sa ma “inchid”.  As vrea sa citesc ceva si-mi dau seama ca sunt putini oameni pe care-i citesc cu placere, putini oameni destepti pe care ii admir. (teribila lume!)  As vrea sa scriu ceva, si simt ca sunt prea frenetica si prea exterioara, ca nu am starea de a ma aseza de-adevaratelea si a ma concentra pe un subiect. As vrea sa astept soarele, si, desi el iese in fiecare zi, parca nu-mi este suficient. O sa treaca, e un stres de moment. Incerc sa nu ii identific cauza. Mi-e prea teama ca stiu de la ce mi se trage.
In plus, zilele trecute, m-a pus naiba sa recitesc texte de acum ceva timp, si mi-au produs un efect atat de puternic ca nu puteam sa adorm, desi eram obosita moarta. As vrea ceva bun si frumos, si nu am si nu stiu, si parca de fapt n-am chef.
E o stare de ne-stare. Parca nu ma mai bucura nimic cu adevarat, parca nu mai savurez nimic (eu care sunt “carpe diem”, chiar nu ma recunosc). Parca sunt legata de maini si de picioare cu niste sfori invizibile, dar atat de teribil de dure, care nu-mi lasa libertate de miscare.  Nu mi-e nici de… nici de… Si in definitiv, nimic. Nici sa gatesc, nici sa…

Reset.