cantec

« Nu uitați in această noapte să dați calendarul cu doua luni înapoi și să returnați mărțișoarele « , zice cineva, desigur, in gluma. E gluma, dar pe mine m-a atins undeva adanc. Ma invoiesc sa dau inapoi nu numai martisoarele, ci toate cadourile, nu doar materiale, ci si imateriale, nu doar ale oamenilor, ci si ale vietii, as inapoia TOT, daca s-ar fi inventat ceva sa ma intoarca undeva, sa ma intoarca candva. As inapoia si intelepciunea pe care mi-au dat-o anii. Si cinismul. Si puterea. Si desteptaciunea de a trece peste dezamagiri. Si sutele de carti citite intre timp. Si dragostea pe care am purtat-o barbatilor mei. Si orgasmele. Si kilometri de asfalt inghititi. Si noptile in desert, si aventura Bucuresti-Dakar. Si reusitele profesionale. Si cafelele cu cantec. Si cele fara cantec. Si bronzurile atator veri. Si fericirile intense. Si apusurile de la Sozopol. Si sutele de pantofi. Si m-as intoarce inainte sa moara Philippe. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Om bun, ramas fara grai din cauza unei emotii puternice, cumpar cuvinte. Sa nu fie nici prea lungi, nici prea scurte. Sa nu fie, insa, obisnuite. Sa fie din afara fondului comun de cuvinte al limbii. Sa poata fi folosite si dimineata si seara, la rasarit ca si la apus, dar si in toiul noptii. Sa fie destule cat sa le pot amesteca si recombina in asa fel incat sa iasa prin ele tot suvoiul de senzatii puternice, fara a fi diminuate starile sufletesti. Sa pot sa le folosesc pe acestea ca pe cele care au fugit, pentru a exprima exact lucrurile, asa cum le traiesc. Sa fie cuvinte prietenoase, adanci, cuvinte de dragoste, cuvinte de fericire, sa poata sa oglindeasca sufletul meu si sentimentele. As avea nevoie de o cantitate suficienta, cat sa fiu la adapostul unei rupturi de stoc ulterioare. Nu vreau sa mai raman fara cuvinte. Am nevoie de cuvinte. Pentru el, pentru ceilalti oameni din jur, pentru mine. Sa le pot ciopli in piatra, daca vreau, ca sa dainuie etern. Sa le pot scrie pe plaja, pe nisip, ca sa fie sterse de urmatorul val. Sa le pot scrie pe hartie ca sa i le trimit lui, omului drag. Sa le pot rosti la telefon sau la urechea lui, incalzindu-i lobul cu rasuflarea mea… Sa le visez, sau sa le ingan. Sa le spun raspicat, sau sa le soptesc. Sa ma descrie, asa cum sunt, sa descrie ceea ce vad, ce aud, si mai ales sa descrie ceea ce simt. Sa fie ale mele, ca sa le pot darui celorlalti. Vreau cuvinte: sa le soptesc, sa le cant, sa le impletesc in versuri, sa le recombin… Sa i le daruiesc lui pe toate, si sa mi se intoarca inapoi ecourile lor. Si eu sa le folosesc din nou, ca prima data, neincepute, neintinate, sincere. Si sa i le mai spun inca o data, inca si inca o data, pana la sfarsitul lumii, si chiar dupa acesta, ca un etern inceput a ceva ce nu are sfarsit. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It