Lumea lor

contradictieUltima data (si aproape prima data) cand m-am certat online pe un subiect, in mod sustinut si de durata, a fost in ianuarie 2012, in timpul manifestatiilor din Piata Universitatii. M-am contrazis pe tema presedintelui, al carui nume nu doresc sa-l pronunt. Dincolo de faptul ca eu, cand discut, chiar pun suflet, si cand vorbesc, nu o fac de dragul de a deschide gura, sau pentru ca as avea prea mult timp (dimpotriva, n-am destul), dincolo de faptul ca mi-a curs sange din nas de contrarietate (asta vine pereche cu cat suflet am pus in discutiile respective), am invatat ceva din ele. Foarte putini oameni stiu sa poarte o discutie in contradictoriu in mod argumentat si elegant, folosind doar elemente de sustinere a discursului, fara injurii. In general, in 3-6 replici se ajungea la insulte. Au fost oameni care m-au blocat atunci (eu nu blochez decat in cazuri extreme), au fost oameni care mi-au parasit lista, sau pe care i-am eliminat. Nu conteaza acum. Asta este, cumva, o tristete. Desigur ca modul in care stii sa porti discutiile in contradictoriu spune multe despre tine, am si scris asta, ulterior, aici.

De atunci, n-am mai facut asta (nu sa scriu, ci sa…). Pentru ca “n-ai cu cine”, cumva. Mi-as dori sa am adversari pe care sa-i pot respecta… Din pacate, sunt rari.

Ce se intampla zilele astea este absolut teribil si ma face sa fiu foarte trista. Isteria a cuprins pe toata lumea, iar felul in care poarta acele discutii este dezolant. Ura in stanga si-n dreapta. Din pacate, am senzatia ca tara asta e iremediabil pierduta. Si spun asta fara sa fi deschis televizorul de pe la inceputul lui august (m-am protejat, deci, cat am putut, de inmormantari, inscaunari…. si altele).
Pana si online-ul devine nefrecventabil. Aproape ca nu stiu unde sa ma ascund de isteria colectiva, de lumea lor…

Nu mai pot fi nici anti Rosia Montana, nici pro Rosia Montana,  nici  pro caini, nici anti-câini,  nu mai pot sa ma gandesc la nimic serios, nu pot sa empatizez cu nimic, lumea asta e prea halucinant de pierduta. Nu inteleg de ce trebuie sa aleg intre caini si oameni. Traim intr-o tara cu inmormantari televizate, in care parintii si bunica unui copil mort participa la talk show-uri la o zi dupa ingroparea acestuia. Nu ne mai facem bine. Eu, atat de voluntara si optimista, au ajuns sa ma scarbeasca si sa ma sperie si pe mine. Si sa cred ca nu mai exista speranta, eu, atat de pozitiva, idealista, si uneori naiva.
Imi ucid candoarea, pe care nici timpul n-a ucis-o.  Sunt teribil de trista. Nu stiu unde sa fug de lumea lor.

Bucuresti, 4 dimineata

Oameni dormind pe jos, langa vitrinele magazinelor din Piata Unirii, un sobolan traversand voios pe aleea de la statia terminus unde intorc tramvaiele, caini care dorm nestingheriti pe linia de tramvai pe Bulevardul Basarabia.
Imagini apocaliptice, Bucurestiul la 4 dimineata.

Oamenii dormeau direct pe asfalt, pe pragurile magazinelor, trei unul dupa altul, la o distanta de 1 metru fiecare. Inveliti, pareau linistiti. E vara. Iarna ce fac, mor? M-a cuprins o tristete imensa. N-as avea ce sa le fac. Sa-i trezesc sa le dau paine? De unde as cumpara paine la ora asta?
Flash back. Retraiesc in mine povestea cu omul care vroia 30 de bani cat ii mai lipseau sa-si ia o cafea. In primavara, in spatele Teatrului National. Era ud si rece afara…. tremura si vroia cafea. Noi mergeam la teatru.

Continui sa pasesc alaturi de oamenii care ma insotesc. Nu par a-mi ghici gandurile, sporovaiala continua. E mai bine, gandurile mele acum sunt prea antracit. Dar, desigur, noaptea toate pisicile sunt negre. Am zis pisici?  Nu apucam sa traversam spre masina, ca un sobolan sprinten ne-o ia inainte. Mi se face un gol in stomac, intens. Flash back. Imi amintesc ca am vazut sobolani in parcul din Piata Unirii si la 10 dimineata, in 2006. (da, imi amintesc tare bine anul). Niste animalute si ei….

Ne luam la revedere, ma sui in masina incercand sa zambesc. Sunt, in mine, teribil de trista, cumva cazuta inauntrul meu insami. Conduc inspre bulevardul Basarabia. Par stapana pe mine si spun aceleasi lucruri ca in celelalte zile. Din conversatia mea nu cred ca mi se ghiceste starea.
Masinal, fac acelasi drum ca de mii de ori. Nu stiu nici macar de ce, ce-ar putea fi? Imi alung orice imagine, uneori doare. Nu stiu de ce trec pe aici. Drumul duce asa, desigur….
La intoarcere, conduc putin mai detasata, sunt singura, pot face manevre bruste, pe care ma feresc sa le fac cand am pasager. Parcurg  acelasi traseu… In mijlocul bulevardului Basarabia, tolaniti neglijent pe linia de tramvai, trei maidanezi dorm nestingheriti.
Trei oameni, un sobolan, trei caini… E vara, dar supravietuiesc si iarna (macar unii dintre ei). Dureros gand, acesta: macar unii dintre ei.

Imi strig disperarea online, tastand imprudent pe telefon (a cata oara?) in timp ce conduc. Nu ca asta ar aranja ceva. Dar asa, parca sunt prea puternice imaginile. “Esti inegalabil de dickensiana.” Poate… mie imaginile astea imi evoca mai mult Zola. Si nu intamplator numele lui intra si-n cuvantul de-ZOLA-nt.

Parchez langa casa. Blocurile din jur sunt linistite. O mare respiratie, cartierul doarme. Foarte putine lumini aprinse la ferestre. Poate oameni care abia au terminat de facut amor. Sau poate oameni care isi vorbesc. Sau oameni care sufera. Nu stii niciodata ce-i in spatele luminilor aprinse la 4 dimineata.
Flash back, o lumina care nu se stingea niciodata, cand eram copil, in blocul de vizavi (asta dupa ce ne daramasera casa…). In casa aceea cred ca suferea un om. Ani intregi….
As prefera sa stiu ca luminile aprinse acum sunt ale unor oameni fericiti.

Sigur, ne putem baricada, putem sa nu iesim din casa. Numai ca exteriorul, in timpul cat noi ii impunem absenta noastra, in timp ce-l boicotam, in timp ce-l sfidam, nu se schimba…  Ramanand inchisi, singurul lucru pe care-l obtinem este sa ne decalam. Realitatea poate fi ignorata, maxim, dar nu schimbata.
Ca in bancul cu un ardelean si un oltean in tren. Olteanul spune: “domnule va rog sa inchideti geamul ca e frig afara”,ardeleanul nimic. Inca o data olteanul: “domnule va rog sa inchideti geamul ca e frig afara”, ardeleanul iar nimic. Olteanul nervos atunci, “inchideti domnule geamul ca e frig afara nu auziti?”, ardeleanul calm se ridica inchide geamul si ii spune: “na ca l-am inchis, acum e mai cald afara?”
Daca stam in casa, exteriorul nu e mai bun, nu se amelioreaza, nu se modifica…. Sunt prea trista azi, pentru toti oamenii si animalele…. Zambesc amar: acum ca sunt in casa, e mai bine afara? Sa sting lumina, poate cineva, jos, privindu-mi fereastra se intreaba daca lumina aprinsa este a unui om fericit. N-as stii sa raspund, acum.

 

 

De ce nu îl înghit pe basescu

(Guest post Radu Rosulescu, cu multumirile mele pentru luciditate)
  • A fost reprezentantul Romaniei la Anvers pe vremea comuniştilor. Asta se traduce prin – a fost comunist sau securist sau şi una şi alta. Problema nu e că a fost. Mulţi români au fost. Că aşa erau vremurile, că nu au vrut să-şi rateze viaţa… e o discuţie mai amplă. Prefer să nu-i judec. Dar ce mă deranjează foarte mult este această ipocrizie – băsescu ţipa în gura mare „jos comuniştii şi jos securiştii” si cu aceste slogane el se cocoţa sus, sus de tot.
  • A zis că rezolvă problema câinilor vagabonzi. Foarte frumos. Numai că a fost doar o gargară ieftină, un nou mod de a câştiga capital electoral. Cum măi, să fii atât de javră încât să te gândeşti să obţii profit de pe urma unor fiinţe amărâte şi nevinovate? Problema câinilor vagabonzi dăinuie şi astăzi, deci e clar cum a rezolvat-o. Şi această problemă e importantă, ne afectează şi ar fi trebuit rezolvată, dar cu un pic de respect pentru viaţă şi cu conştientizarea că tot oamenii sunt de vină dacă avem atâţia maidanezi. Dar zilele astea l-au ajuns pe basescu… „ieşi afară, javră ordinară”.
  • A zis că se ocupă de retrocedarea imobilelor confiscate abuziv de către comunişti. Foarte frumos. Zeci sau sute de mii de oameni aşteaptă să li se facă dreptate. Dar ce a făcut? Şi-a dat singur o casă, din poziţia de primar, în timp ce toţi acei oameni care ar fi trebuit să îşi primească înapoi casele (case care au fost ale lor sau ale părinţilor şi bunicilor lor) aşteaptă în zadar şi în ziua de azi.
  • A fost la putere, într-un fel sau altul, aproape tot timpul care a trecut de la revoluţie şi până în prezent. Şi care sunt realizările lui ca politician? Scandal. Tot timpul a făcut scandal. A făcut scandal şi a provocat căderea guvernului ciorbea. Ulterior a picat tot PNTCDul. A văzut că merge şi obţne profit electoral, a aplicat aceeaşi reţetă mereu. După PNTCD a vrut să îngroape şi PNL. Cum adică? Ambele partide istorice să fie desfiinţate de către un fost comunist şi securist? Ar fi fost prea mult. Norocul nostru şi ghinionul lui – PNL nu a murit, iar mie îmi pare foarte bine. Ar fi fost păcat ca partidul care a avut un rol atât de important în emanciparea României moderne să fie omorât de către o emanaţie FSNistă care miroase groaznic.
  • Tot timpul s-a plâns că el vrea să facă treabă, dar nu îl lasă alţii. Mereu a vrut mai mult – să aibă consiliu(municipal), să aibă guvernul, să aibă majoritatea parlamentară… Cât fariseim şi în acelaşi timp câtă impotenţă politică. Nicăieri în lume nu le ai pe toate, dar politicienii adevăraţi ştiu să facă treabă şi în condiţile astea. Cum? Simplu, prin arta dialogului, prin conlucrare, chiar şi prin compromis. Culmea e că încet, încet a obţinut toată puterea pe care şi-a dorit-o şi tot n-a făcut nimic. Sau a făcut mai mult rău decât bine.
  • Ne-a făcut de ruşine ţara pe oriunde a fost. Stilul lui hăhăit, ţopârlănismul, grobianismul şi lipsa de diplomaţie a făcut ca nici un lider politic mai important să nu mai vrea să se afişeze în preajma lui. Asta e treaba preşedintelui – să reprezinte ţara, să creeze alianţe politice profitabile pentru ţară, să atragă investitori străini de calibru. Nimic din toate astea nu le-a făcut. Nici măcar nu s-a străduit.
  • Am lăsat la urmă ceea ce mi se pare cel mai grav. Preşedintele ţării (ţara asta are un preşedinte nu un „şef al statului” cum îi place lui să se autointituleze) ar trebui să fie un exemplu de moralitate. Ei bine, ce exemplu ne-a fost băsescu? Unul care se bate pe burtă cu interlopii, unul care e şmenar (asta e definiţia pentru toate înşelăciunile pe care le-a făcut), unul care bea prin cârciumi, şi se urcă băut la volan, unul care dansează pe ritmuri de manele, unul care a încercat să arunce cu rahat în toţi cei pe care i-a simţit ca o potenţială ameninţare, culminând cu Majestatea Sa Regele. Uite că la un moment dat s-a umplut paharul. A vrut să facă acelaşi lucru şi cu Raed Arafat, dar de data asta a făcut ceva împotriva vântului. A devenit atât de penibil, de lipsit de simţul măsurii şi simţul realităţii încât nici nu îşi mai dă seama că la el vântul bate împotrivă, indiferent de direcţia în care s-ar îndrepta.

Varianta mai scurtă:

Cine o fi? GHICI GHICITOAREA MEA

  • A fost comunist şi securist. Acum tocmai el strigă „jos comuniştii, jos securiştii”. Hai să fim alături de el. Acum îi spunem şi noi JOS COMUNISTULE. LASĂ-NE!
  • A fost atât de jalnic încât a vrut să obţină profit chiar şi de pe urma maidanezilor. Acum îi spunem şi noi IEŞI AFARĂ JAVRĂ ORDINARĂ!
  • A promis că va face dreptate. N-a făcut. Dar şi-a dat sieşi o casă. Acum îi spunem şi noi HOŢULE. LA PUŞCĂRIE!
  • A fost la putere.. N-a făcut decât scandal şi jaf. Acum îi spunem şi noi VĂ RUGĂM SĂ NE SCUZAŢI, NU PRODUCEM CÂT FURAŢI! AJUNGE!
  • Ne-a zis că el ar fi vrut să facă multe, dar nu l-au lăsat alţii. Alţii au putut să facă, chiar dacă el nu i-a lăsat. Acum îi spunem şi noi IMPOTENTULE! EŞTI PENIBIL!
  • În loc să ne reprezinte ţara cu cinste, ne-a făcut de râs pe unde a fost. Acum îi spunem şi noi AVEM PE CINE SĂ PUNEM ÎN LOC. ŞI O MAIMUŢĂ AR FI MAI BUNĂ CA TINE
  • Şi-a bătut joc de toată lumea, s-a crezut „şeful statului”. Nimeni nu-l mai suportă. Acum îi spunem şi noi BAIE DE MULŢIME, DACĂ TE MAI ŢINE!
  • A jucat manele, s-a îmbătat, a înjurat, s-a purtat ca un mitocan, a încercat să arunce cu rahat în toţi oamenii de valoare. El e singurul care s-a umplut de rahat, aşa că acum îi spunem şi noi MARINARE CE MAI STAI, VINE REGELE MIHAI!