Maiastra Eliza

Azi a fost intai martie. Trecem repede peste asta. Azi a fost si a treia oara cand am fost la Eliza. La salon. Salonul Elizei. Nu are nume, nu are firma in exterior. Eliza te primeste doar prin recomandari. In plus, te primeste prima oara, in functie de persoana de la care vii,  dar daca nu va placeti reciproc, nu continua.

Intalnirea Elizei e o providenta in viata mea. Am avut o experienta nefericita cu o culoare care a iesit kaki (pe flacon scria blond auriu, vopsea de la Casting L’Oreal), si a fost dezastruos, ca intamplare, inainte de o gala, in decembrie 2011. Gala a iesit bine, noroc ca nu tinea gala de culoarea parului meu 🙂 Desi m-am simtit penibil 2 ore pe scena, cu culoarea aia pe cap, sub privirile a aproape 300 de persoane 😀

Asa am ajus eu la Eliza. Am ajuns acolo kaki (si nici ala uniform) si cu teama ca imi va cadea parul din cap daca mai pun singura o vopsea (din disperare, pusesem 4 vopsele in 24 de ore). Am ajuns acolo cuminte, resemnata (deja gala trecuse, asa, kaki cum eram), cu o singura dorinta: daca nu se poate sa redevin blonda, asta e. Macar sa fiu uniforma, si mai ales, dar mai ales, sa nu devin cheala. Eliza m-a salvat, dupa 4 ore de munca, doua cesti imense de cafea (pictate cu maci), multe povesti, si cu un talent deosebit. Am iesit de acolo stralucitoare, blonda, linistita.
Pune multa pasiune in ce face, in plus, e vesela si draguta. Iata, a fost inceputul unei frumoase prietenii 🙂

Inauntru e frumos. Fiecare lucru e ales cu gust. Nu seamana deloc cu un salon de coafura clasic. Mobilierul nu e nici de serie, si nici la gramada. Fiecare oglinda e diferita, fiecare fotoliu e diferit. Orice obiect e corelat cu celalalt, cu un rar simt al detaliului. Canile au maci pictati, si cand ti se aduce cafeaua, ele sunt ornate cu pene…. Vrei ceai? vrei cafea? Vrei portocale? ciocolata? Eliza are o personalitate minunata (de fapt si lucrurile descrise inainte, tot Eliza sunt). Dupa ce am fost prima oara la ea si m-a scos din acel necaz, mi-a transmis prin prietena care ma recomandase, ca pot sa mai vin, daca si eu vreau, ca i-a placut de mine, ca am fost “foarte cuminte” 🙂 Da, am fost, asa sunt eu 🙂

Mie-mi place sa fiu blond auriu, deschis. Astazi a fost a treia oara cand am fost la Eliza. Ea se bucura la vederea parului meu, si trepida la ideea ca-mi va face ceva deosebit. Mi-a facut o nuanta de blond mult mai inchisa decat cea cu care sunt obisnuita. M-a rugat insa sa am incredere in ea, si mi-a explicat ce vrea sa faca cu aceasta culoare datile viitoare. Practic, culoarea asta e o baza, parte a unui scenariu savant 🙂 Eliza se joaca cu parul, atunci cand parul o permite. Eliza construieste povesti.  Am ascultat-o si am avut incredere in ea. Musteste pasiune pentru meseria ei. In putini oameni as avea incredere in privinta parului meu. Ei bine, pe ea am ascultat-o, azi 🙂

Acum, la cateva ore dupa, eu nu-s inca foarte convinsa de culoare, desi, vazand reactiile celor din jur (toti, aproape unanim spun ca mi se vad mai bine ochii), incep sa ma impac cu ideea. Insa de data asta mi-a placut enorm cum m-a coafat. Nu m-a facut foarte clasic, ci nebuneste…. 🙂 Jumatate din par e drept,  amestecat cu cealalta jumatate cu bucle 🙂

Am invatat sa o apreciez pe Eliza. Face ceea ce face cu pasiune. Ori eu ador oamenii pasionati de ceea ce fac. Cum zice si Robin Sharma: “esti maturator, foarte bine. Fii cel mai bun maturator.” Tratat despre excelenta. In orice domeniu.

Eu de obicei plecam plangand de la coafor. Dintotdeauna. De cand ma stiu. Eterna suferinda. Pot cita dati nenumarate cand intram ca sa “tai varfurile”, si ieseam taiata complet, sau, chiar, culmea experientei, tunsa cu chica prin 1995, desi nu se mai purta cu chica din anii 80, cu codita cu tot.. Si ce sa-i mai faci unei asemenea tunsori? N-ai ce. Maxim ce poti este sa tai codita si sa astepti sa creasca restul. Am experiente cand intram cerand “un permanent slab”, mini-vagues, adica, si ieseam ca o oaie, de nu puteam sa umblu decat cu parul strans luni de zile, pana se lasa de la sine. Eu ieseam plangand de la coafor. Pana la ea.  Multumesc, Eliza.

ps. dupa Eliza, pentru ca mi-am recapatat de curand capacitatea de a merge la shopping, (adica mi-am scos ghipsul, ura!) am fost. Rezultat: scurt, trei rochii 🙂 1 Martie frumos azi 🙂

Mi-e dor

Mi-e dor sfasietor de tine. De rasetele tale de copil inconstient, de tristetile tale, de cuvintele tale, de tacerile tale, de privirile tale, avide de mine sau pierdute in zare. Ti le iubesc deopotriva. Mi-e dor de atingerile tale, de infiorarile reciproce, frenetice, de foamea resimtita pentru tine in timp ce tu te hraneai cu mine. Mi-e dor de scrisorile pe care ti le scriam ziua, cand ma plimbam prin oras, dar cand aveam nevoie sa-ti scriu, totusi, desi ne despartiseram dimineata, ades dupa ce facusem dragoste salbatic, infrigurati de dorinta, si desi aveam sa ne regasim seara, tot pentru a gusta unul din celalalt, pentru a ne privi in ochi si pentru a ne pipai ca la sfarsit de lume. Dar simteam nevoia sa-ti scriu.
Mi-e dor de bomboanele Ferrero Rocher d’Or pe care nu le-am gasit in seara aceea cu tine, dar pe care le-am gasit cu varf si indesat a doua zi, mi-e dor de frisca din cana ta de cafea, mi-e dor sa te vad mancand inghetata pe care o iubeai ca un copil. Mi-e dor de serile in care ma ghemuiam in patul tau mare, dar din care reuseam sa te imping lipindu-ma de tine, iubitoare.
Mi-e dor de ochii tai adanci, de glasul tau ferm cand rostesti poruncitor „arata-mi”, mi-e dor de atingerile tale, de felul tau incomparabil de a fi. Mi-e dor de starea aceea de armonie dintre noi, de intuitia ta, de discutiile cu tine despre orice subiect, de lungile argumentatii, de metaforele tale si ale mele, pe care mi le stimulai, mi-e dor de plimbarile cu tine, mi-e dor deopotriva de tot ce e simplu si de tot ce e complicat in tine.
Mi-e dor sa te aud, sa te citesc scriindu-mi „te vreau!”, mi-e dor de intransigentele si nerabdarile tale, mi-e dor de starea de gratie. Mi-e dor si de mine. De mine cea langa tine.

O zi: cafea si minute

A venit si ziua de azi. Si a trecut si ziua de azi. Am baut cafea si mai multa decat de obicei. Ca sa-mi anesteziez constiinta, Dumnezeu stie cum, intr-o incercare disperata de… Am baut cafea in disperare, desi nu in mod voluntar, nici constient. Parca vroiam sa-mi anihilez, omor, inchid creierul. Rezultatul? O frumusete de noapte alba. Am “sarit” niste ore ca sa preatraiesc alte ore…. E sase dimineata, iar eu nu am inchis ochii.

Fara sa-mi dau seama, am ajuns acasa la prietenii mei pentru o masa duminicala la ora la care anul trecut ne intalneam. Nu calculasem acum, si ar fi trebuit sa fiu la prietenii mei cu o ora inainte, dar totul mersese pe dos. Un cercel pierdut, cautat prea mult, ca si cand m-as fi blocat pe el si altul nu putea inlocui nevoia. Un inel rupt in usa lor de la intrare, un alt cercel cazut din ureche in lift… Inlantuiri ciudate. M-am asezat la masa si am baut primul pahar de vin cand, anul trecut, ma asezam pe scaun… Am incercat sa nu ma gandesc, sa nu retranspun minut cu minut ziua. Am incercat sa ascult discutia. Am incercat sa rad si sa-i fac sa rada. Am incercat sa par eu. Am si facut toate astea. Dar undeva ramanea, neobosit, neadormit, neostoit, dorul. Ma inalta si ma arde. Ma doare si ma innobileaza. Ma tulbura si ma insenineaza.

Minut cu minut am retrait totul. O parte din mine era la masa cu prietenii mei. Radeam cu ei, paream acolo. Insa eu, adevarata, eram coborata in  mine insami, retraind, pas cu pas, minut cu minut orele de atunci, privirile lui, atunci cand am reusit sa i le vad, dincolo de perdeaua mea de jena. Mi-e greu sa-mi amintesc despre mine,  atunci, stiu doar ca eram nefireasca, poate si dintr-o regretabila inlantuire de evenimente, cel putin jenante pentru mine. Nefireasca e putin spus. De la haine si pana la atitudine. Eram impiedicata. Mai copil decat copiii. O fetita pierduta intr-un corp de femeie, care n-o lasa pe femeie sa actioneze, ci prelua conducerea, copilaresc cuminte. Habar n-am cum paream vazuta din exterior. Stiu doar ce simteam, am o idee precisa despre toate trairile din acele ore. Le-am retrait secunda cu secunda, desi o parte din mine era la masa cu prietenii mei. Le multumesc lor ca m-au tinut aproape azi. Fara indoiala ca as fi depasit ziua intr-un mod mult mai complicat fara ei. Mi-ar fi fost dificil daca nu m-as fi fortat sa fiu macar un pic, parte din peisaj. Peisajul lor. E relevant cum m-am simtit zilele anterioare, cum am retrait fiecare din momente, ca si cand a fost ieri. Iar ieri, pre-ziua lui azi
Si uite asa, m-am dopat cu cafea. Ca si cand, in fundul fiecarei cesti, as fi putut gasi izbavirea. Si de fapt, ce e izbavirea? Am baut si vin, si altceva. Si totusi, vinul n-a avut absolut niciun efect. Pur si simplu nu ma atingea. Cand sunt in stari intense, parca as fi de pe alta planeta. Nimic nu se prinde de mine. Si iar am mancat bomboane Bucuria. Si tot degeaba… Culmea e ca si plecarea mea de la ei a coincis cu ora precisa de anul trecut a plecarii. Soarta nu inceteaza sa fie ironica… sa-mi arunce coincidente in cale.

Fiecare secunda mi s-a scurs in vene ca o picatura de otrava. Din otrava aceea pretioasa, continandu-l. El mi-a reintrat in minte, in suflet si in interiorul trupului, ca si cand le-ar fi parasit vreodata. Mi s-a insinuat insidios in cele mai mici orificii. M-am bucurat sa simt din nou gustul otravii aceleia, aroma si deliciul sau, supliciu infinit de dulce, retrait ca un orgasm.  Si mi-a fost  atat de intens aproape, incat, daca as fi inchis bratele, sunt sigura ca s-ar fi incolacit in jurul taliei sale.
Noaptea asta nu dorm, dar il visez. Cu ochii deschisi, intr-o stare de dorinta infinita.

“Focul vânăt e gonit de vânt,
zările-au uitat să mă mai doară…”
(Serghei Esenin)