Privirea prietenului

lebedeUn prieten este cel care are incredere in tine mai mult decat ai tu in tine insuti.
Un prieten este cel care vede in tine ceea ce n-ai curaj sa vezi. E acela care-ti spune: nu ai voie sa te uiti in oglinda si sa crezi ca cineva e mai bun decat tine, si daca ai indoieli, ia-ma la o cafea, in acel moment, si-ti voi explica. Este acela care te priveste plangand de neincredere si stie exact ce sa-ti spuna ca sa zambesti. Este acela care nu profita de lacrimile tale, nici de induiosarile tale, nici de momentele cand ai garda jos.

In privirea prietenului esti puternic, in privirea prietenului esti bun, in privirea prietenului esti frumos.

Sunt fericita si bogata ca am asemenea oameni in jur.

 

Invatarea, ca o stare permanenta

Invat in fiecare zi, ca un bun elev, cum am fost si la scoala. Sunt un bun elev al vietii…
Am invatat mult in ultimii ani, si oarecum “the hard way”, diverse. Am chef sa vorbesc despre cateva din ele.

1) am invatat sa ma opresc. Sa pun pauza, ca sa reiau mai bine dupa. Aveam tendinta sa muncesc non-stop (mai ales ca munca pe care o fac imi place). Am inteles, cu timpul, ca e mai important sa stiu sa ma opresc, sa iau o pauza de o ora, sa ies la soare, sa beau o cafea pe o terasa, si sa ma reapuc dupa, decat sa trag de mine ore la rand, fara sa-mi dau seama ca nu mai sunt eu, nu mai sunt eficienta la intreaga capacitate.

2) am invatat sa nu duc dupa mine sentimente negative, sa nu le car in spate, sa nu le acumulez, sa nu le iau cu mine, sa nu le adun. Chiar daca cineva ma raneste, jigneste, chiar daca imi face o nedreptate. Ma apar cum/cat pot. Nu uit. Dar nici nu ma incarc negativ tarand dupa mine (in viata mea care urmeaza din acea zi inainte) sentimente urate. Ma apar, ma vindec, zambesc si trec mai departe.

3) impreuna cu lectia doi, a venit usurinta de a accepta limitele uneori penibile, inghesuite, promiscue si patetice ale oamenilor. Rabdatoare si toleranta eram, am devenit cumva indulgenta si imuna. A nu le permite sa ma supere mi se pare cea mai mare putere pe care o am in fata lor.

4) nu mai sunt Zorro corcit cu Don Quichotte. Mai am (ades) revolte impotriva nedreptatii si porniri de justitiar, dar mi le domolesc. M-am vindecat de iluzii paguboase, de lupte fantasmagorice. Si-asa sunt prea copil si idealista, si-asa mai am inflacarari si duc stindarde, macar incerc sa privesc viata cu putin realism. Asa, un pic macar. Nu poti sa fii mereu mai catolic decat papa, sa duci luptele altcuiva. Nu poti sa lupti singur intr-o directie sortita esecului.

5) pastrarea pasiunii. In acelasi timp sunt acelasi om inflacarat. Nu mi s-a stirbit absolut nimic din felul in care iubesc, in care ma arunc in foc, din modul in care ma investesc in lucrurile la care particip.

Fara suflet n-as putea nimic.
Fara credinta, n-as intelege nimic.
Fara iubire, n-as fi nimic.

Schimbari

Am tacut. Am tacut si din prea multa munca, am tacut si din reflectie.  Am vazut toate resedintele de judet, si nu de azi-de ieri. Bat tara in lung si-n lat, din 2005. Recunosc ca in ciuda acestui lucru, am vazut unele orase pe repede-inainte. Venit, tinut conferinta, plecat…

Fusesem la Baia Mare de multe ori, incepand din 2005. Si la Satu Mare. Insa, de neconceput, nu vazusem Sapanta, nu vazusem mai nimic in jur. De data asta am vrut sa fie diferit. Sa nu mai alerg, contra cronometru si doar cu sufletul si capul la munca. Ca o revolta fata de faptul ca am trecut pe langa toate locurile, dar ca n-am poposit acolo. Am facut lucrurile in asa fel incat am fost la Sapanta, am fost la Manastirea Barsana…. Prima mea mare mirare au fost oamenii acelor locuri. Incredibili pentru mine. Ca din alta natie. In sensul bun, evident.

Oamenii aceia inca stiu ceva ce noi am uitat demult. Sau, poate, n-am stiut niciodata…

Si, desi am vazut toate cele 41 de judete, ei bine… nu m-am intors de nicaieri spunand “aici m-as muta”. Bine, culmea, acolo m-as muta. De tot, definitiv. Sa ai casa cu asfalt, gaze, canalizare, tot confortul orasului, si cu parcul in fata si mai ales padurea in spate, mie mi se pare aproape paradisul.
Mi-am facut rapid in cap, socoteala: mie de fapt ce-mi trebuie in viata? Ce mi-e cu adevarat util, necesar, de trebuinta?
Putine lucruri. Omul iubit, cartile, internetul. Sa-mi fac meseria bine si sa am satisfactie profesionala. Atat.

Nu sunt genul club. Am fost la 24 de ani prima oara in discoteca, desi locuiam in Franta de la 18, si vorba aia, cluburi erau…. Nu ma intereseaza. Ma intereseaza mai degraba sa stau la o cafea sau un pahar de vin cu un prieten si sa despicam firele in 4, 8, 16, 32… Nu ma intereseaza sclipiciuri, snobisme, cluburi, discoteci. Mi-e ok sa iubesc, sa scriu, sa citesc, sa muncesc. Sa ma plimb…. Sa respir. Nu-mi trebuie lucruri complicate.

Concluzie… vreau sa ma mut acolo! Aici nu voi avea padure niciodata in spatele casei… Niciodata.

Acum insa, vine dificultatea 🙂 Cand am inceput sa spun asta in jur, oamenii s-au socat. Cum sa plec? Pana si oameni de la care nu ma asteptam, care nu-mi sunt decat amici, imi spuneau: “Mai gandeste-te, Baia Mare e departe”. Un singur om a reactionat altfel, insa tot restul… s-au panicat.
Ma gandeam ca in Romania, oamenii au prea putin obiceiul sa faca schimbari. Prea putin sunt obisnuiti sa-si doreasca lucruri si sa-si asculte instinctele. Asa ca libertatea altora ii socheaza, cei care isi acorda libertati trec drept excentrici…

Desi real, gandul meu de mutare e totusi irealizabil. Am doua motive puternice care ma tin aici… Insa…. Gandul ramane foarte puternic.