cadou

Exista milioane de fiinte extraordinare  pe care nu le intalnim. Sunt mii de oameni misto cu care nu ne intersectam. Ai fi putut sa fii unul dintre ei. Dar… n-a fost sa fie sa nu fie. Viata e surprinzator de frumoasa si ii sunt recunoscatoare.   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am primit un cadou genial… insotit de o carte de vizita. Un om de zapada, culeasa atunci si modelata,  pe care mi l-a livrat chelnerita pe masa restaurantului unde cinam, de la un domn… A fost emotionant. Trebuie sa recunosc ca e cel mai frumos cadou pe care l-am primit de ani buni incoace. Pacat ca e efemer. Recunosc ca m-a impresionat si pentru ca un om necunoscut a facut exact tipul de gest pe care le fac eu din dragoste, si este total neasteptat din partea altcuiva, care nu ma stie deloc, in plus… Adica ma stie: doar vizual 🙂 Emotii…. 🙂 si cumva, mi-a activat solidaritatea indragostitului. Il inteleg, caci iubesc, si simt 😉 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am citit povestea Ionukai, si am plans. N-o cunosc pe Ionouka, in real. Ii citesc doar, cand si cand, blogul. Am unele puncte comune cu ea, (dragostea pentru rochii, pantofi) iar in alte privinte suntem foarte diferite. Citind ce a scris cu ocazia aceea, am plans, in ciuda aparentei mele de fata puternica. Bine, sunt si puternica, da’ puterea n-are nimic a face aici. M-a impresionat. (si nu, nu sunt genul sa plang la dulcegarii, iar postarea respectiva e departe de a fi siropoasa). E o poveste trista despre cat valoreaza unii oameni din jur, pe care ii credem alaturi de noi. Si nu, nu vorbesc de faptul ca oamenii ar fi trebuit sa mearga la nunta ei. Dar sa reduci totul la o prozaica poveste de bani, e foarte trist. Si mai e ceva trist: sa nu ai curaj sa vorbesti cu omul, sa fugi de el, sa te prefaci ca ai murit. Oamenii sunt lasi… Dar da, eu stiu asta, am constatat-o, din pacate, de curand, din nou. Fara surprindere. Cu tristete. Hehe, vorba francezului: « Il vaut mieux mourir debout que vivre couche ». (Mai bine sa mori in picioare decat sa traiesti culcat). Dar sa nu deviez de la ce pornisem sa scriu. Mi-am amintit de momentul cand m-am casatorit eu 🙂 … si m-am felicitat retrospectiv pentru deciziile din acel moment. De cand ma stiu, cred cu forta in cuplu (cred demasurat, chiar mai mult decat e permis), si in relatiile dintre doi oameni. Insa nu cred in institutia casatoriei. Nu cred ca aduce ceva. Nu cred ca acea hartie iti confera un plus. Nu cred ca pentru acea hartie stai alaturi de cineva, daca e sa stai. Si nu cred nici ca acea hartie te-ar impiedica sa pleci, daca e sa pleci. Sau cel putin la mine, asa e. Nici nu m-ar lega, daca ar fi sa nu fie alta legatura, nici nu m-ar opri sa plec, daca asta mi-as dori De aceea nu mi-am dorit niciodata sa fiu sotie, asa cum isi doresc fetele. Eu una, mi-am dorit sa iubesc, sa fiu iubita. Sa fim unul, nu doi. Sa respiram cu aceeasi plamani, sa vedem cu aceeasi ochi, sa auzim cu aceleasi urechi. Sa vibram impreuna. Sa stim ce gandim, fara sa o spunem explicit. Sa depasim limitele vorbirii, in comunicare. Sa fim o echipa. Dar asta neavand nici o legatura cu starea civila. Ci cu starea de spirit. Si cu starea sufleteasca, evident. Tot niste stari, da 🙂 La 18 ani, m-am indragostit de Philippe. De fapt, ca sa respectam ordinea istorica, Philippe a avut «coup de foudre» pentru mine (dragoste la prima vedere). Eu, copilita, in clasa a 12a, cu bacalaureatul si admiterea la facultate in cap… nu. Abia apoi m-am indragostit si eu… treptat. Ne-am iubit foarte tare. Intens. Pur si simplu, ne eram suficienti. Petreceam zile intregi inchisi in casa, doar unul cu altul si fericirea noastra. Si nu, nu doar in primele luni… Ci chiar si dupa niste ani. Cum v-am spus, eu nu cred in institutia casatoriei, deci cuplul nostru, asa cum era, ma facea…