bine

Tocmai am realizat ca e prima sambata de 8 sambete incoace, cand sunt acasa. Prima. Cele sapte anterioare am fost pe drumuri. Doua la mare (oh, da, si ferice de mine sunt deja NOIRE!), cinci cu multa treaba, concentrare. Am noroc ca am o meserie pe care o iubesc, si ca sunt pasionata de ceea ce fac, mi-e usor, mi se pare ca o joaca, pur si simplu zambesc si e frumos. Dar chiar si asa, kilometrii parcursi, concentrarea, oboseala… Chiar daca ceea ce fac, fac cu pasiune si ca un joc, o fac totusi foarte serios, ca fetita din banca întâi. Nu mi-as permite să fac lucrurile altfel decât la maxim, conștiincios, cu seriozitate. Ei, pe scurt, am realizat de ce adoram aceasta sambata, de ce ii savurez fiecare moment, de ce mi-e bine singura (desi sunt un om caruia ii plac oamenii). Am inteles de ce ma simt bine aici, acasa, (unde in ultimele doua luni am fost cam vizitator :D) Acum ma asteapta oameni buni, mi-as dori sa ma dedublez. Sa-i vad si pe ei, sa stau si aici, acasa, singura, printre cartile, muzica mea, in linistea mea, scriind. Mi-e dor sa scriu, dor pana la durere. Pentru ca scrisul e respiratia mea. Scrisul e viata mea. Scrisul e intr-un fel, placerea mea suprema. Ihi, nu, nu m-au daramat javrele, si nici n-au vreo sansa sa ma darame. Sunt doar un pic mai puternica, dupa oaresce deceptii. E drept, nu mi-o mai « luasem » demult pe plan uman. Prea eram ireprosabila in judecata mea asupra altora, prea nu ma inselam de cativa ani incoace 🙂 Duca-se javrele pe apa sambetei, ca tot e prima mea sambata acasa. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Alaltaieri seara m-am culcat agitata. Mai devreme decat de obicei, dar agitata. Mi-e complicat zilele astea. Si culmea! in ciuda agitatiei, te-am visat pe tine. Un vis lung si totusi coerent, o adevarata poveste, cu detalii, cu locuri, cu chipuri, cu desfasurare. Mi-a fost bine dimineata cand m-am trezit si mi-am amintit visul, intreg, neciobit, nestirbit. Imaginea ta in fata ochilor mei, in mine. In interiorul sufletului si mintii mele. Ca si cand ma intorceam acasa, dupa o intalnire cu tine, completa, umpluta de fericire si de « tu« . Priviri, atingeri, cuvinte, toate ale tale spre mine. Mi-era cald si bine. Zambeam, ceea ce e important. Si ziua mea a inceput plina de tine, deja.  O zi cu tine in mine. Magie. N-am vrut sa o rup cu vorbe, n-am vrut sa o pangaresc cu descrieri. Am respirat-o pana in adancul fiintei. Am trait-o minut cu minut. Am incercat sa retin clipele, sa le traiesc cu incetinitorul, eu, atat de grabit-sacadata de obicei. Sa nu le consum, sa le prelungesc. Miracol savurat din plin. Tu, stapanul viselor mele. Tu, noua mea religie. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Mi-a fost rau. Probabil ca unii dintre voi stiti. Altii ati presupus. Altii ati simtit. Poate unii dintre voi m-ati cunoscut cand eram « asa« , si nici macar nu ma stiti « EU ». A existat acea cadere in abisuri. Acea chircire in interior. Am ramas un om bun, si cand am fost « asa ». Dar resursele mele de deschidere spre exterior, de rasete, de lumina, erau reduse. Si mai ales, ma durea mult tot. Si parca prea venisera toate. Si peste toate acele toate, o oboseala acumulata. Nu mai mancam, nu mai dormeam. Ma uram pe mine insami. Nu-mi asumam lucrurile bune pe care oamenii mi le adresau. Erau dureroase pana la lacrimi. Ma simteam ratusca cea urata, si actionam ca atare. Complimentele ma faceau sa plang, pentru ca mi se parea ca nu-s ale mele, ca le-am furat, ca nu le merit. Si atunci am plecat. Era vital. Am vrut sa merg undeva, singura, sa reinvat sa dorm, sa mananc, sa citesc. Sa redevin eu. Sa revin la mine insami. Vreau sa cred ca am reusit. Am plecat plangand. Literal. Am crezut ca nu voi mai putea pleca. Si totusi, cu un efort supra-omenesc am plecat. M-am smuls. Am plecat si conduceam plangand. Am revenit razand. Acolo am stat singura, am vorbit putin, aproape deloc. Am citit, am mancat, am dormit. M-am disciplinat. Am stat cu fundul in nisip prima data pe anul asta. Si am privit si am ascultat marea. Am invatat ca viata e facuta din bucurii mici. Ca fericirea e o stare interioara. Ca iubirea e o binecuvantare. Ca deschiderea spre ceilalti este un dar [si m-a atins pana la lacrimi faptul ca am acest dar]. Ca poti orice, daca iti doresti destul. Am reinvatat sa ma iubesc. Sa ma uit in oglinda si sa ma plac. Am facut pace (macar momentan) cu mine insami. Mi-am zambit. Si am constientizat din nou ca peste toate ploile, furtunile, norii, intunecimile posibile din viata, exista undeva un curcubeu, un rasarit, un apus. O floare. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Acum un timp, imi explicase cineva ca universul este echilibrat. Si ca atunci cand misti ceva intr-o parte, o alta parte se modifica. Imaginea respectiva, pe care o evocase, erau cele doua puncte, unul alb pe negru, si unul negru pe alb, din ying si yang. Cred ca incep sa constat pe propria-mi piele, ca, oricat de dureros mi s-ar parea, exact asa este. In mine, ceva s-a miscat. Mi-a fost rau, si-mi e rau in continuare, ca si cand nu mi-ar mai fi fost niciodata rau. Si sunt neinceputa in fata durerii. Neatinsa, ca un nou-nascut. Care nici nu stie ce e durerea. Care n-a cunoscut nici lacrima, nici suspin. Si da, mi-a fost rau, si m-a lovit asta, ca prima durere de la facere. In continuare ma doare si mi-e rau. Nu stiu cat va dura, daca va trece, cum si cand va trece. Deocamdata simt doar durere: ma arde, ma seaca, ma pustieste. Insa soarta mi-a aratat ca daca s-a intamplat asta, si alte lucruri se modifica. Intentionat nu folosesc cuvantul « contrapartida », sau « compensatie ». Pentru ca ar fi ridicol si penibil sa afirme cineva ca poate exista vreo compensatie in universul asta mare, care sa ma aline in aceasta durere, sau care sa ma faca sa ma simt mai bine. Cu durerea asta mare, eu singura trebuie sa lupt. Eu singura trebuie sa ma descurc. Sau sa se rezolve, in vreun fel, nici nu indraznesc sa intrevad in ce fel. Nu exista compensatie posibila, si m-as infuria daca cineva din jurul meu ar crede ca poate exista, pentru ceea ce simt. E ca si cand nu mi-ar lua simtamintele si sinceritatea in serios… Iar eu nu glumesc, nici cu sentimentele, nici cu sinceritatea. Dar da, si altceva s-a miscat. Ca pentru a-mi usura pasii spre mai departe, spre rezolvare, spre dezlegare, spre liman, alte rotite se misca. Nu, nu e o contrabalansare. Nu, nu ma doare mai putin. Nu, n-are nici o relevanta, nu schimba nimic in ceea ce gandesc cu mintea despre acea situatie si in ceea ce simt cu ardoare. Dar pentru ca universul meu a fost bulversat, pentru ca sunt ranita, altceva, in alta parte, se misca… Sau macar imi da iluzia ca se misca. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It