Muncitorii, barometrul civilizatiei

Muncitorii bulgari sunt mai civilizati decat muncitorii romani. Desigur, probabil au facut la fel de putine studii. Desigur, muncesc cu carca. Dar il faut de tout pour faire un monde, si avem nevoie de ei, iar eu respect oamenii care muncesc. Asta ca sa stabilim din capul locului ca n-am niciun fel de dispret sau apreciere negativa la adresa muncitorilor, din indiferent ce tara provin. Insa am remarcat ca muncitorii bulgari sunt mult, muuuuuult mai civilizati decat cei romani.
Am trecut zilele acestea de mai multe ori printre palcuri de muncitori, pentru ca, fiind luna mai, sunt inca multe hoteluri in constructie sau renovare. Eram, ca la mare, imbracata in pantaloni scurti, si tricou cu bretele. Cand i-am vazut pe primii in zare, am avut o teama si o neliniste in suflet, caci stiu cam cum se intampla in Romania in asemenea circumstante (si fara sa fiu in pantaloni scurti- poate doar o armura ar ajuta la ceva, si inca, nu-s sigura!). Fluieraturi, tipete, propuneri si remarci deplasate (asta ca sa raman decenta in descrieri). Ei bine, la bulgari nimic. Oamenii-si vedeau de treaba. Si asta a fost de fiecare data, nu o intamplare disparata. Chestia asta mi-a trezit un respect enorm. Si ei sunt oameni, si ei sunt barbati, si nu cred ca eu sunt mai putin atragatoare dupa ce trec granita. Probabil se uita, dar nu se manifesta ca si cum acum ar fi coborat din copaci. Romanii sunt niste primitivi isterici. Se comporta de parca ar fi coborat acum doua minute din copac, sau ar fi iesit la lumina din vreo pestera de curand, si cand vad o femela corespunzatoare nu stiu decat sa gafaie, sa grohaie si sa arunce cu ghioaga. Suntem pierduti si nici ca ne mai facem bine.
I-am privit zambitoare si cu admiratie pe muncitorii bulgari pe langa care treceam. Ba chiar, le-am suras. Ceea ce ar fi sinucigas in Romania, unde trebuie sa ma uit fix oriunde altundeva, sa evit privirile, sa ma fofilez, sa ma fac mica. Bulgarii mi-au trezit admiratie. Si nu erau nemti, nu erau suedezi, nu erau japonezi. Erau bulgari, da? Cei de care radem noi. Suntem idioti, n-avem voie sa radem.  Au 100 de ani de civilizatie in plus. Si tot atatia de savoir vivre.

p.s. Pe cei care sunt revoltati de postarea asta dintr-un asa zis “patriotism”, ii rog sa se uite mai atent in jur pe strazi in Romania, sa-si intrebe surorile, prietenele, sotiile cum sta treaba.

Masculii care se simt lezati de postarea aceasta pot sa dispara din jurul meu si din viata mea. Nu-s feminista, ba chiar sunt un pic impotriva feministelor (am zis asta mai demult, nu mai argumentez iar), dar aici e vorba de altceva. De civilizatie, respect si de un fel de a trai la care nu cred ca vom ajunge prea curand.

Despre arta de a spune ce vrei

Una din principalele probleme cu care m-am confruntat aici, la intoarcerea in societatea aceasta, a fost aceea ca oamenii nu au obiceiul sa spuna ce vor, si nici sa spuna ce nu vor.

Oamenii nu spun ce vor pentru ca spun alte lucruri, si asteapta sa intelegi tu ce vor. E un intreg limbaj codat care contine tot felul de chestii alunecoase, jongland intre ce spun eu, ce trebuie sa intelegi tu, sau ce ma astept eu sa intelegi tu. Si ce deduc eu din ce spui tu. Nu sunt de acord cu asta. Am trait intr-o tara relativ normala la cap, matura. Ei bine, in tara aceea matura, am invatat sa spun ce vreau, si sa ascult ce vor ceilalti. Dar sa o aud de-a dreptul, nu sa deduc din tot felul de sarade sau ghicitori. Nu sa orbecaiesc intrebandu-ma: Daca a spus asta, eu ce trebuie sa inteleg?

Stiu, aici e tara in care trebuie, mai ales ca femeie, sa te dai “mimoza”, sa refuzi, ca sa nu pari o femeie usoara. Ceea ce e stupid. Pentru ca in ochii, mintea si inima unui barbat matur, nu esti o femeie usoara daca stii sa spui da, atunci cand esti intrebata. Sau nu, dupa caz. Oricum, sa spui ce vrei. Intr-o societate evoluata zic. Si ma astept ca si aici sa fie la fel, macar la o anumita patura sociala… oameni mai elevati, inteligenti, cultivati.

Refuzul “de forma”, doar ca sa nu pari usuratica, nu foloseste la nimic. E chiar stupid. Refuzul de forma nu are nimic cu usuratatea. Spun asta din pielea unei fete care a fost chiar mult prea cuminte. De fapt, infiorator de cuminte, spre bleaga. Am fost cumintica si invatam bine la scoala (premiul intai pana in clasa a 12-a, 10 la bac la mate si fizica)… Nu am avut prieten, si nu ma interesa aspectul acesta. M-am indragostit la 18 ani de cel care mi-a devenit si sot, si nici ochi n-aveam sa vad macar ca exista alt urmas al lui Adam pe lume… timp de 7 ani. Si ar fi putut dura 70 de ani, fara anumite intamplari…

Ei, asa, cumintica si cu dorinta de a invata, am ajuns in societatea cealalta. Eram diferita de ei, si prin felul de a ma imbraca, eram ca iesita din pension 🙂 Acolo, in societatea aceea mi-am format stilul de imbracaminte foarte sexy, pe care il am si azi, si pe care il voi pastra toata viata. Acolo am invatat ca e normal sa spun ce vreau (instinctiv;  a fost de fapt o lectie pe care eram pregatita sa o primesc, pentru care eram permeabila, care se potrivea structurii mele ca individ, felului in care sunt construita). Si asta nu are nimic de a face nici cu cumintenia, nici cu loialitatea, nici cu fidelitatea. Nici cu alte lucruri. Poti sa fii integra, retinuta, fair, poti sa fii loiala, chiar daca spui ce vrei. Chiar daca stii sa exprimi ce vrei. Asta nu te face nici mai putin feminina, nici mai putin de incredere. Ba chiar dimpotriva, as putea spune.

Ba mai mult, in societatea aceea, daca nu stii sa spui ce vrei, pierzi. De pilda, un exemplu foarte banal. Invitat la masa… esti intrebat daca mai vrei sa te serveasca cu unul din felurile de mancare. Spui nu, ca asa te-a invatat pe tine acasa, ca e bine sa refuzi, asteptand ca gazda sa insiste si sa se roage de tine. Ei bine, nu se va ruga. Daca ai spus nu, inseamna ca nu vrei. Pentru ca daca vroiai, spuneai da. Acest exemplu e primar si foarte simplu, dar extrapoland, acest exemplu se aplica la toata viata.

Mi-ar placea ca si oamenii de aici sa invete sa spuna ce vor, ce isi doresc. Fara teama de a fi judecati. Fara teama de a trece drept altceva. Dar, desigur, si restul societatii trebuie sa fie dispusa sa nu ii judece pentru ca spun ce vor. Lucrurile ar fi atat de usoare si firesti daca lumea ar proceda asa!

Spuneam mai devreme ca aici m-am lamurit in privinta fetelor care se dau mimoze, ca sa nu para usoare. Dar s-au prostit si baietii? Acum ceva timp, am iesit sa dansez, intr-un grup mai mare. Nu ne cunosteam toti intre noi. Era o gasca mare, iar unii, cum era si cazul meu, erau adusi de cineva din grup. Nici nu conta, era ok, dansam, ne distram toti. Am observat la un moment dat ca unul din baieti ma fixa foarte intens. Cu acea privire, pe care stiu atat de bine sa o cataloghez. La un moment dat a prins un loc liber langa mine si a venit. Spre marea mea uimire, cu o mana care-mi atingea aproape coapsa, alaturi de mana mea, incerca sa-mi strecoare o carte de vizita. Fara sa spuna nimic??? Fara sa spuna nimic. Nici macar un “Buna, eu sunt X, cum te cheama?” M-a uimit foarte tare acest episod. M-a nedumerit. Ca sa rezolv elegant situatia, am ridicat mana de acolo si mi-am aprins o tigara. (si fumatul are rolul si rostul lui, cateodata).  Am inceput sa fumez si sa glumesc cu cei de langa mine. Rusinat, a retras mana cu cartea de vizita, a bagat-o in buzunar. S-a indepartat, iar dupa doua minute si-a luat la revedere de la grup si a plecat. Cred ca dupa mintea lui, a suferit un esec in acea seara.

Ingrozitor. Ce lume! Ce maniere! Nu inteleg ce astepta. Sa intind mana sa iau o carte de vizita strecurata in acel mod, pe furis? (ca oferita nu pot spune).  Chiar nu inteleg. Nu musc, arat blanda, sunt blonda si duioasa. Nu cred ca arat fioros, si ca nu putea sa-mi spuna un buna. Sigur, nu venisem decat sa dansez. Sigur, nu asteptam nimic, si nu imi doream nimic. Nu venisem ca sa fiu agatata, si nu cautam niciun fel de relatie. Eram (sunt) indragostita. Dar in niciun caz nu as fi luat acea carte de vizita intinsa atat de urat. Din partea mea, putea sa stea cu mana intinsa 100 de ani. De ce sa nu stii sa spui?  In loc sa se civilizeze fetele, vad ca au luat-o razna si baietii… 🙁

Casatoria: cand, cum, de ce?

Pentru ca ma intreba un comentator necunoscut, la una din postarile anterioare, daca sa se insoare anul asta, voi scrie despre casatorie. Complicat si delicat subiect, care-mi va atrage probabil oprobriul social si destule critici. Dar e ok, n-am neaparat nevoie sa ma aplaude masele, mai ales la subiecte din astea in care nu sunt de acord cu societatea. Intrebarea suna asa: “Eu intre doua pahare, mai stateam in dilema daca sa ma insor anul asta sau nu, dar mi-am dat seama ca nu renteaza La ce varsta te-ai casatorit? Eu nu stiu cand sa fac pasul asta, toate femeile cu care stau vor sa ma casatoresc cu ele, dar eu nu am chef de asa ceva pe criza asta 🙁 ”

Teoretic, nu-mi place sa fiu consilier matrimonial, dar, recunosc, casatoria e un subiect. Adevarat, adanc. Nu pretind ca detin adevarul absolut, dar am trait intr-adevar mult, am avut sansa sa traiesc cam triplu din punct de vedere al experientelor umane fata de oamenii de varsta mea, si sa cunosc multe personalitati, multe povesti, sa traversez multe imprejurari, din cele mai diverse, uneori extreme. Din acelea care calesc, dupa ce te ard.

Eu nu cred in casatorie. Cred cu putere in cuplu: e una din valorile mele cele mai profunde. Dar nu cred in casatorie ca o necesitate. Nu cred ca acea bucata de hartie te tine alaturi de cineva, daca stai. Si in acelasi mod, nu cred ca daca nu esti bine cu cineva, acea hartie te impiedica sa pleci. Daca n-ar exista altfel de legatura intre mine si o persoana, acea hartie e zero, nu exista nici un fel de hartie care m-ar putea retine alaturi de respectivul. Iar daca mi-ar fi rau, nu m-ar tine nici doua milioane de hartii intr-o relatie in care nu este locul meu. Caci eu consider un esec FIECARE minut petrecut intr-o relatie in care nu ai ce cauta. Esecul nu e despartirea. Esecul este sa petreci timp, minute pretioase din viata, in locuri si langa oameni care nu merita.
Deci, ca idee, nu consider casatoria o necesitate. Important este cuplul, relatia. Iubirea, respectul, prietenia, sustinerea, toate legaturile care se creeaza intre doi oameni. Ca aleg sa se casatoreasca sau nu, asta e o decizie care se ia impreuna…

Dar casatoria nu poate reprezenta, in ochii mei, un scop in sine. Daca ar reprezenta un scop in sine, inseamna ca nu ar conta omul si relatia. Ci ar conta sa ai verigheta pe deget, “sa intri in randul lumii”, pentru ca asa au spus mama, tata, matusa, bunica, vecinii, ţaţa Floarea, nea Vasile. Si de aici incepe nefericirea. Pentru ca ai facut totul sa te vezi in acea postura, netinand cont de restul, de ceea ce de fapt ar trebui sa fie mult mai important: cuplul, relatia, legaturile, vazute si mai ales nevazute. Interactiunea mentala.
Pentru ca am trait multi ani in alte coordonate geografice, m-am ingrozit (da, da, acesta e cuvantul), cand m-am intors aici, in Romania, si am vazut ce se intampla. E o presiune sociala atat de puternica sa te insori, sa intri in randul lumii, sa te aliniezi, incat oamenii fac asta ca pe o datorie, fara sa reflecteze la ceea ce inseamna de fapt casatoria, in spatele hartiei. Si asa se ivesc o gramada de cupluri nefericite, de povesti sordide sau pur si simplu de povesti de plictiseala in doi, de inselatorii si minciuni, de nerespect, de nepasare. Nu, va intrerup, va contrazic, va rog nu ganditi ca sunt prea idealista, stiu ca exista si alte modele de cuplu (caci am trait alte modele de cuplu, si voi alege intotdeauna sa intru in alte modele de cuplu).

Doar ca, din cauza presiunii sociale foarte puternice, in Romania oamenii aleg sa se insoare devreme, inainte de a reflecta prea bine la motive, la alegere, la persoana. Mi se pare un compromis teribil, pe care ei il fac, pe pielea lor, pentru societate, pentru gura lumii, pentru a fi conformi cu ceea ce se cere, ce se asteapta de la ei. Ca sa fie fericita tanti Maria, ca “am si eu un rost”. Merita? Merita sa te sacrifici pe tine insuti, sa-ti amanetezi viata, sa te trezesti langa cineva langa care nu ai ce cauta, doar pentru ca o tanti Maria generica crede ca asa e mai bine?
Uite asa ajung oameni care ar fi putut avea mult mai mult, in relatii nepotrivite. Uite asa ajung sa faca si copii, “pentru ca asa se face”, si sa petreaca o viata aiurea in care ajung sa se intrebe: “Ce caut eu in viata mea?”. Uite asa ajung sa vorbeasca urat despre partenerul care abia s-a ridicat de la masa si a plecat. Dupa ce a intors spatele, incep sa rada, sa se bucure, sa sara in sus, ca si cum au scapat din jugul oprimarii turcesti: “Am scapat de nevasta-mea!”. (scena veridica, traita de mine, un coleg jubila cand i-a plecat sotia de la masa….) Pai, bai, nefericitule, e ok asta? In primul rand pentru tine, intreaba-te, daca ai curaj sa te privesti in ochi in oglinda, e in regula sa iti duci viata langa cineva despre care abia astepti sa plece ca sa te poti bucura de libertate? (nu ma intelegeti gresit, nu ma revolt pentru ca era bucuria unui barbat, n-am nici un pic de solidaritate feminina la faza asta, iar situatia inversa m-ar fi revoltat asisderea). Daca chiar simti ca nu esti liber, ca nu esti ok, ca astepti ca partenerul sa plece ca sa te poti bucura, pai ia-ti inapoi libertatea, si da-i-o si lui (ei)! Nu stati aiurea, din motive nepotrivite, impreuna (copii, motive financiare, familie). Va distrugeti vietile, va furati caciula. Si generati modele nepotrivite. Reproduceti niste tipare sociale gresite.

Sau alt caz, trait de mine. Un amic bun, din cei cu care vorbesc mult (din prietenii mei baieti) cu care nu ma mai vazusem de ceva vreme. Ne revedem, iesim la o cafea, ma anunta ca s-a insurat cu trei luni inainte, ma mir in sinea mea, (caci in urma cu vreo 6 luni nici vorba de prietena macar, daramite de planuri de acest gen), dar felicit frumos si politicos, “Casa de piatra“. Vorbim mult. Iesim din cafenea, ma conduce la plecare, pasim cativa pasi pe trotuar…Pe strada, ma intreaba, asa, intr-o doara, ca si cum ma intreba ce vreme va fi a doua zi: “Tu ce crezi despre fidelitate?” Ehe…a vrut sa ma intrebe, a fost servit cu un raspuns pe masura. Cand zic eu ca sunt spontana si ca dau raspunsurile cele mai bune pe negandite… nu exagerez: “Tu ori iti pui intrebarea asta prea devreme, ori prea tarziu.” In fata mirarii sale, am explicat: “Prea devreme, pentru ca de obicei criza de evadare intervine mult mai tarziu intr-o relatie, dupa ani buni, dupa ce se toceste… Sau prea tarziu, pentru ca la ce Dumnezeu te-ai insurat acum trei luni, daca iti pui acum intrebarea asta? Acum trei luni nu ti-o puteai pune?” M-a privit un pic speriat si un pic vinovat, si a spus: “Nu, sa stii, nu s-a intamplat nimic, n-am facut nimic, vroiam doar sa aflu parerea ta.” Putea sa se intample, sincer, nu era problema mea, iar parerea mea a vrut-o, a aflat-o. Si fix aia era, si fix aceea este si azi. Pentru ca da, cu orice risc, aleg sa spun ce gandesc.

inele.jpgAs putea scrie mult si bine pe tema asta, e o tema generoasa. Si poate o sa mai revin la ea. Dar ca sa fiu mai specifica, si sa raspund “ascultatorilor” la intrebarea pusa, zic “NU”, raspicat. Daca poti formula asta in acest fel: “stateam in dilema daca sa ma insor anul asta sau nu, dar mi-am dat seama ca nu renteaza”, NU, nu te insura. Insuratoarea nu e ceva ce lasa loc la dileme. Si ce inseamna daca sa te insori anul asta sau nu? Adica tu intai hotarasti sa te insori, si apoi alegi cu cine? Nu e cumva pusa problema cam pe dos? Nu e oare logic sa gasesti persoana (nu neaparat cautand-o), sa se construiasca relatia, si apoi sa decideti daca va casatoriti sau nu? Adica tu vrei sa decizi daca te insori sau nu, si vezi tu dupa aia cu cine? Straniu. Deci NU, clar NU, daca-mi ceri mie sfatul.
Si mai e ceva ce ma nedumereste. “Mi-am dat seama ca nu renteaza“. Ca nu renteaza ce, cum? In ce mod sa renteze? Casatoria nu e o afacere… E o alegere de viata a unui partener langa care vrei sa stai, cu care prevezi sa imparti momentele urmatorilor ani, si nu numai cele haioase…

Mergem mai departe. Intrebarea suna: “La ce varsta te-ai casatorit? Eu nu stiu cand sa fac pasul asta, toate femeile cu care stau vor sa ma casatoresc cu ele, dar eu nu am chef de asa ceva pe criza asta :(”  Daca toate femeile vor, nu e suficient. Trebuie sa vrea si ea, si sa vrei si tu. Ea, nu ele. Ea, aceea. Daca exista ele, si tu nu stii care din ele este EA, inseamna ca ea nu este intre ele. Simplu.

Cat despre varsta… La ce varsta m-am casatorit eu, nu stiu daca e relevant. M-am casatorit la 24 de ani, daca informatia foloseste la ceva. (o parte din poveste aici) Insa nu exista varsta predefinita. Se evolueaza la liber alese, nu la impuse, in domeniul acesta. Hai sa schimbam societatea asta, retrograda si cumplit de arhaica. Hai sa nu facem lucrurile pentru ca asa trebuie. Ce inseamna asa trebuie??? Hai sa facem lucrurile, mai ales cele atat de importante pentru noi, asa cum dorim si simtim noi ca e bine.
Altceva. Spui “eu nu am chef de asa ceva pe criza asta“. E inca un argument pentru care eu raspund, “Atunci NU”. Daca legi criza de casatorie, daca o vezi in felul asta, inseamna ca nu iti doresti sa te casatoresti, ca nu ai gasit persoana si relatia. Daca ai fi gasit, te durea in cot de criza. Si, bine, din punctul meu de vedere, trebuia sa te doara in cot si de insuratoare, pentru ca asa cum am spus, importantul rezida in cuplu si interactiunea dintre cei doi, nu in amarata aia de bucata de hartie de la domnul primar.

p.s. Iar a trecut vreme multa fara sa scriu. Starea mea interna… nervozitate (si buna si rea), tensiune (pozitiva si negativa), febrilitate. Betia mintii…
Plus isteria inconjuratoare de care mi-e greu sa ma detasez…