– Sunt deprimata, hai sa mergem intr-un bar, ceva, sunt deprimata, ma prabusesc in mine!
– O clipa, inchide telefonul, ca te sun eu.
Roland tocmai se pregatea sa ude floarea cand sunase mobilul. Era Adelaida, o tipa non-conformista, care nu se sfia niciodata sa spuna ce gandeste si ce vrea. Chiar la acea ora, 21,30 seara, in mijlocul saptamanii.
O schimbare brusca de program i-ar fi convenit. In mod normal, ar fi adormit ca un gandac plictisit, dupa o scurta motaiala in fata televizorului. Asa, va merge intr-un bar, va bea ceva tare. Va privi, mai direct, mai cu coada ochiului, picioarele Adelaidei, o priveliste oricum mai frumoasa decat tot ce avea prin casa.
Uda cu atentie trandafirul japonez, o planta pretentioasa, care inflorea rar, dar facea o floare superba, de un rosu unic. Se uita la trandafir cu o oarecare ciuda. De cand isi cumparase aparatul de fotografiat cel nou, pentru care facuse economii vreo sase luni de zile, nu inflorise niciodata. Intre timp, mai pozase alte flori, dar tocmai pe cea din casa nu, pentru ca asta se incapatana sa nu-si scoata la iveala petalele.
“Frumos, n-am ce zice”, se gandi Roland. “Eu te ud in fiecare zi, ca sa infloresti tu o data la doi ani, sau cand ai chef”.
Dar nu-i nimic, va lasa acasa trandafirul cel capricios si se va duce la bar, unde va admira in voie picioarele Adelaidei. Lua telefonul mobil in mana, ca sa o sune. Dar in acel moment, facu o asociere. Se gandi ca daca iti place ceva, atunci trebuie sa cultivi acel ceva. Asa cum facea el, zi de zi, cu trandafirul. Pentru ca daca faci pasi gresiti, ceea ce iti place se ofileste. Isi imagina iar picioarele Adelaidei, iesite dintr-o fusta eleganta sau puse in evidenta de niste pantaloni savant alesi din garderoba, odihnindu-se sub o masa. Apoi si-o imagina pe Adelaida in intregul ei, manifestandu-si depresia in harmalaia si fumul din bar. In sfarsit, se incluse si pe el in tablou, si imagina toata scena: o conversatie cu frumoasa Adelaida pe aceleasi vechi teme rasuflate si indelung disecate – politica, barfe, sex, mondenitati.
Si ca si acum ar fi dat banda “fast-forward”, vizualiza fumul si zgomotele intrand prin nasul si urechile Adelaidei, atacandu-i trupul si vestejind frumoasele ei picioare. Ce poti sa faci intr-un bar decat sa te stafidesti?
– Buna! – o saluta Roland la telefon.
– Asa, bine ca m-ai sunat. Mergem? – se entuziasma femeia.
– Mai, acuma e si tarziu si chiar n-am niciun chef sa zac pe un scaun toata noaptea. Nu vrei mai bine sa ne trezim maine dimineata si sa mergem la munte?
– …daa, nu e rea ideea. Nu am mai fost demult la munte. Bine, mergem!
Adelaida era genul acela de fiinta spontana, gata oricand sa plece si in Honolulu daca i-ai fi propus. Dar, cea mai mare parte din viata si-o petrecea in masina, la birou si pe unde mai avea intalniri mondene sau de afaceri. Tentativa de a escalada muntele putea sa esueze, dar asta nu o ingrijora prea tare. Avea un pronuntat simt al aventurii, care includea si astfel de escuri.
Intr-adevar, dupa primele minute in care se luptase cu stancile, simtea ca nu mai rezista si ca se va tranti undeva, pe jos, sa se odihneasca si sa renunte.
Vazand-o cum se chinuie cu urcusul, Roland avea la dispozitie trei variante. Prima ar fi fost sa se rasteasca la ea “hai mai repede, ca in ritmul asta nu facem azi nici jumatate de drum!”. Dar firea independenta a Adelaidei ar fi reactionat negativ, posibil cu o cadere nervoasa. Putea sa o mangaie si sa o ia cu binisorul “vai, biata de tine, ai obosit, saracuta, dar nu te agita, ca iti face rau“… dar o stia ca are aversiune la dadaceala si nu asa ar fi stimulat-o.
– Pai nu trebuie sa ajungem neaparat pana sus, ca doar am venit sa ne relaxam… e o vreme ciudata, inchisa, dar sus, deasupra plafonului de nori, se pare ca e soare. Ii vorbise privind in alta parte, ca si cum tentativa de a ajunge in varful versantului era de o importanta minora, minora de tot.
El stia bine ca Adelaida mai degraba si-ar fi taiat unul din frumoasele ei picioare decat sa renunte fara sa ajunga la capatul puterilor.
O vorba din popor spune ca daca vrei sa cunosti un om, trebuie sa urci cu el un munte. La capatul primului urcus (dupa care venea un drum intr-o panta mai lina), Roland ii intinse mana Adelaidei ca s-o ajute. Aceasta insa nu il apuca de mana, preferand sa se descurce singura. O atitudine stranie? Nu era vorba de a respinge un avans sexual, cei doi se mai atinsesera, fara ca vreunul din ei sa considere ca s-ar fi trecut o bariera.
Exista doua categorii de barbati. Din prima fac parte barbatii obisnuiti, care intr-o drumetie montana accepta sa fie ajutati daca asta le asigura un grad de confort. Mai sunt insa si barbatii foarte ambitiosi, care nu se lasa ajutati decat in situatii disperate. Nu e totdeauna o problema de orgoliu, ci de economie de efort pentru cel care intentioneaza sa acorde sprijinul.
Roland isi scormoni mintea. Fusese de multe ori pe munte, singur sau in grupuri, si vazuse o sumedenie de situatii. Nu-si amintea nici macar de o singura femeie care sa fi refuzat o mana intinsa! Adelaida, aceasta oraseanca 100%, departe de a fi o montagnarda, se comportase nu ca o femeie, nu ca un barbat obisnuit, ci ca unul dintre cei mai ambitiosi barbati.
Roland nu se mai mira ca dupa ce depasise acel punct critic specific incepatorilor, Adelaida continua sa urce ca si cum ar fi facut saptamani de pregatiri. Inainta cu pasii ei hotarati, la fel cum mergea si pe strada si ii facea pe unii sa spuna ca “parca a pornit la batalie cu niste coapse bune de dans, nu de razboi”. Ajunse in varful muntelui imbujorata, cu o grimasa de efort pe chip si cu ochii stralucitori ai sportivilor care si-au atins telul. Parca simtea cu aerul tare si rece patrunsese in plamanii partenerei sale de drum, aplicand o lovitura puternica nicotinei, gudroanelor si celorlalte substante toxice din oras. Si ii oxigenase tot corpul, inclusiv faimoasele picioare, care, asa cum se stie, au mare nevoie de aer curat pentru a-si mentine forma.
Erau infometati si obositi, intrara in cabana si cerura cate o friptura. Urma obisnuita sporovaiala. Roland asculta cu o ureche, mai zicea cate ceva, dar in acelasi timp incerca sa descifreze enigma. Avea in fata poate cea mai citadina dintre femeile pe care le cunostea (si cunostea multe). Adelaida avea o colectie impresionanta de pantofi, rochii, taioare si bijuterii si nu pierdea nici un prilej sa si le expuna. O feminina veritabila, dispusa si incantata oricand sa isi etaleze frumusetea.
Atunci de unde toata indarjirea, intalnita de obicei la activistele in blugi, adidasi si camasi in carouri? Roland rememora tot drumul, incepand de dimineata. La volan, Adelaida se comporta ca un sofer de TIR cu vechi state de serviciu, claxona, striga la cei care nu respectau regulile de trafic, parea gata sa sara si la bataie. Ea, care avea oroare si fata de cele mai marunte forme de violenta.
In timp ce femeia continua sa mestece si sa vorbeasca, Roland se duse cu mintea si mai departe in existenta ei. Cand era mica, parintii divortasera si ea a ramas sa fie crescuta de mama. Lipsita de protectia masculina a tatalui, Adelaida isi construise inauntrul ei un barbat propriu. Toaletele savante exprimau incapatanarea feminitatii de a iesi la iveala. Un fel de lupta surda intre doua persoane gazduite de acelasi trup.
Asa gandea atunci Roland. Poate ca gresea.
_____________________________________
Adelaida simtea in acea seara ca depresia o cuprinde din ce in ce mai tare, cu ghearele ei negre ii strange sufletul. Vroia sa scape, sa fuga. Deschisese o carte, dar nu putea citi. Deschisese televizorul, dar nu o distragea destul. Gandurile negre ii tropaiau prin cap, o invadau. Detesta sa fie in starea aceea si sa nu-i poata rezista. Era o fiinta solara, vesela, si totusi, toamna aceasta se lasase prada unei depresii cumplite, care venise, insidios, pervers, pana aproape de sufletul ei, pe care-l inhatase. Deschise si calculatorul, urmari indiferenta cateva postari ale amicilor, si printre ele, una ii atrase atentia. Roland, unul dintre prietenii ei apropiati, un prieten special, unul din aceia cu care putea vorbi orice, care ii suporta starile, si care o ajuta intotdeauna. Adelaida puse mana pe telefon, sa-l sune pe Roland. El era speranta, el era scaparea. O putea scoate din casa, ii putea modifica starea. Forma numarul si lansa strigatul de ajutor.
– Sunt deprimata, hai sa mergem intr-un bar, ceva, sunt deprimata, ma prabusesc in mine!
– O clipa, inchide telefonul, ca te sun eu, auzi la celalalt capat al firului.
Adelaida inchise, plina de speranta. Astepta telefonul lui Roland, putin mai calma. Relele ganduri inca o bantuiau, dar abia astepta sa se vada cu Roland. Adelaida avea multi prieteni baieti, si, cel putin de cand era adulta, prefera compania baietilor decat pe cea a fetelor. Pe femei le considera superficiale, rele, invidioase. Nu prea se simtea de-a lor. Baietii erau altfel, mult mai directi. Insa, printre prietenii ei baieti, Roland se distingea. Era foarte flexibil mental. Adelaida putea vorbi aproape orice cu el, alaturi de el nu se simtea datoare sa para altceva decat este. Putea rade, sau putea plange, dupa imprejurare. Se simtea foarte bine cu el, pentru ca putea fi adevarata. Astepta soneria apelului lui Roland ca pe o eliberare. Cand telefonul suna, raspunse zambind. Roland ii spuse ca daca ea vrea, pot merge la un bar, dar ca ar fi mai bine sa incerce sa doarma, si sa plece impreuna la munte, a doua zi. Adelaida cantari in cateva fractiuni de secunda in minte propunerea barbatului. Ei nu-i placea muntele. Nu numai pentru ca era citadina. Era mai mult atrasa de mare, si nu neaparat vara. Ii placea enorm marea iarna. Nu mai fusese la munte demult, in sensul adevarat al mersului la munte, adica pentru a urca. Altfel, fusese. Profesional, pentru conferinte, la un hotel din centru orasului, pe asfalt, cu tocuri si taior. Dar la munte in sensul adevarat nu mai fusese aproape din adolescenta. Roland ii mai propusese escapade la munte, dar ea nu marsase niciodata. Acum, insa, ii era foarte rau. Iar Roland spuse la telefon:
– Iti va face bine psihic, mult mai bine si mult mai durabil ca senzatie decat sa mergem acum la un bar. Cum vrei tu.
Adelaida accepta, imbratisa repede propunerea. Stia ca trebuie sa faca ceva complet diferit de obiceiurile ei, ceva care sa o zdruncine. Avea nevoie de un soc, de ceva deosebit, pentru a putea iesi din starea aceea.
A doua zi dimineata, plecara devreme. La volan, Adelaida se simtea in largul ei, ca pestele in apa. Ii placea enorm sa conduca. De cand tinuse prima data un volan in mana, simtise niste senzatii aparte. Multa lume era mirata de modul sau de a conduce, mai ales barbatii. Deloc feminin, mai degraba dur. Un fost iubit ii spusese ca il face sa se gandeasca prin felul in care conduce la serialul american „Starsky si Hutch”. Alt barbat, scriind despre ea, spusese „in ciuda faptului ca nu pare, Adelaida conduce ca un pilot de formula 1”. La volan, Adelaida se simtea ea insasi. Era o forma de exprimare a personalitatii sale care ii permitea sa fie ea insasi. Modul dur in care conducea era oarecum in contradictie cu aparenta sa de femeie frumusica, delicata. Dar asta o si amuza, ii placea sa-si surprinda partenerii de drum. Roland, asezat langa ea, observa cu voce tare ca parca e alta persoana atunci cand conduce. Adelaida zambi satisfacuta. O zi frumoasa incepea.
Era putin stresata de gandul ca nu va putea urca. Nu o mai facuse de foarte mult timp, nici macar nu-si mai amintea de cand. In acelasi timp, isi dorea enorm sa faca asta.
Ajunsi, au parcat masina, si au inceput urcarea. Adelaida simti, pe primele sute de metri, ca isi da duhul. Si totusi, era ambitioasa, isi dorea din rasputeri sa reuseasca sa ajunga sus, in varf. Nu si-ar fi dorit sa-si recunoasca neputinta. Adelaidei nu-i placea sa piarda. Plecase insa de jos, de la poale, cu constiinta propriei situatii sedentare. Plecase de jos considerand esecul ca pe ceva destul de probabil. Plecase sceptica in privinta propriei urcari. Dar isi dorea sa urce, mai mult decat isi dorise orice in ultimul timp. Promisiunea lui Roland, ca ii va fi psihic mai bine, ii rasuna in cap. Dorea sa castige acel bine. Sa-l merite. Sa-si demonstreze ceva. Sa se spele de gandurile negre. Isi dorea cu ardoare sa poata sa priveasca de sus lucrurile. Daca muntele era remediul, vroia sa i se intample ceva bun.
Ii era insa teama ca nu va ajunge sus. Oricum ar fi, stia ca ii va fi sigur putin mai bine decat in oras, decat ii era in casa, decat i-ar fi fost intr-un bar. Un bar plin de fum si de zgomot, care ii agresa fiinta, si care n-o salva de depresie decat temporar.
Abordase urcarea cu o teribila dorinta de a isi demonstra ceva. Nu ii era teama ca nu va reusi, adica nu teama o bantuia, insa isi pronuntase clar in minte ipoteza de a nu reusi, si de a se intoarce de acolo de unde va simti ca nu mai poate. Vremea era rece, cetoasa. Inainta greu, simtea ca va muri la urmatorul pas. Nu indraznea, insa, sa se gandeasca sa abandoneze. Nu din cauza lui Roland. Atitudinea sa fusese incurajatoare si Adelaida o aprecia mult. Desi el era obisnuit cu muntele si drumetiile, Roland era ingaduitor. Ii spusese: „Mergem cat poti, si cand nu mai poti, ne intoarcem.” Nu era rigid, nu era sever, Adelaida n-ar fi suportat in acel moment inca pe cineva care i-ar fi impus ceva, pe cineva care ar fi asteptat ceva de la ea. Nu era nici dulceag. Adelaida detesta orice forma de dulcegarie. Era doar cald, prietenos, il simtea alaturi de ea. Roland isi potrivea pasul dupa ea. Probabil ca el ar fi mers mai repede, fara ea. Cand si cand, Adelaida isi facea procese de constiinta ca il tine in loc, dar el parea atat de neafectat, incat ea inceta sa se gandeasca la orice fel de vinovatie.
Desi sedentara, Adelaida remarca, nu fara placere, ca picioarele erau intr-o forma excelenta. O duceau fara probleme, nu o dureau, nici nu le simtea. Sigur, era incaltata adecvat, nu cu una din nenumaratele ei perechi de pantofi, eleganti, cu toc. Picioarele erau sprintene. Desigur, Adelaida avea obiceiul sa mearga. Mergea mult pe jos. Adora orasul, era citadina in sange. Si ii placea sa mearga mult pe jos. Insa nu urcase de ani buni, si la drept vorbind, din cauza depresiei, nici nu prea mai iesise din casa in toamna aceea. S-a bucurat ca un copil de faptul ca picioarele o ajuta, ca e ca noua, ca nu si-a pierdut forma fizica. Insa simtea ca isi varsa plamanii. Si totusi, nu indraznea in fata ei insasi sa spuna „Hai sa ne intoarcem”. Ca si cum, pe masura ce facea un pas in fata altui pas, isi datora ei insasi victoria, iar varianta esecului devenea din ce in ce mai de neacceptat.
Spre satisfactia ei, ca o recompensa pentru ca rezistase, de la o anumita inaltime, dupa ce au depasit plafonul de ceata, era soare. Un soare cald, minunat, intr-un cer adanc albastru, desi era aproape decembrie. Adelaida adora soarele, iar asta i se parea ca un premiu pe care i-l decerna natura. Un semn.
Pe portiuni, urcusul devenea mai anevoios. Roland ii intindea mana, dar Adelaida incerca sa urce singura. Nu era un refuz in raport cu Roland. Acesta ii era un prieten bun. Nu era nici din orgoliu. Dar invatase sa se descurce singura, in orice imprejurare. Instinctiv, alegea sa se descurce singura, spontan, fara sa depinda de altii. The hard way. Era exigenta cu ea insasi. Ii respinsese mana fara sa se gandeasca, o facuse natural, acesta era felul ei de a fi.
Odata sus, Adelaida, imbujorata, respira brusc si profund aerul tare. Depresia ramasese la poalele muntelui. Sus era senin, calm si sufletul ei exalta de bucurie. Era mandra de ea insasi. Isi depasise niste bariere. Ii era extrem de recunoscatoare lui Roland. Fara el, nu ar fi ajuns aici. La propriu, aici, in varful muntelui. La figurat, aici, debarasata de negura.
Erau flamanzi, si intrara in cabana sa manance. Conversatia lor curgea ca de obicei. Erau obisnuiti unul cu celalalt, chiar daca nu se vedeau foarte des. Adelaida sporovaia, vesela, ca si cum toate grijile disparusera. Brusc, i se luase un val de pe ochi. Ca si cum, ceata lasata in urma, era depresia ei. Si deasupra, era un albastru adanc, insorit. Parca reincepea sa vada viata.
