17 ani

Azi e 26 noiembrie. Peste 12 ore, la ora 14, se implinesc 17 ani de cand a murit Philippe, parte din sufletul meu. Pe 27 noiembrie ar fi implinit 49 de ani dar nu a mai apucat. A murit cu o zi inainte, la 48 de ani si 364 de zile. S-a distrus si sunt inca suparata pe el. Dar azi aleg sa imi amintesc doar hohotele de ras (amandoi eram indragostiti de glume, unele trecand de limitele normalului social acceptat), serile lungi, zilele intregi cand ne inchideam in casa, singuri, pentru ca am fost modelul de cuplu fuzional. Ne-am fost intotdeauna suficienti unul altuia. Lumea fiecaruia incepea si se termina cu celalalt. Din alegere si nu din constrangere sau conveniente sociale. Caci eram, amandoi, nepermis de liberi, nepermis de neconvenționali. Însă respiram unul prin și pentru celălalt. Nu ne pasa de nimic exterior cand eram unul langa celalalt. S-a îndrăgostit de mine la prima vedere, eu nu, ca habar nu aveam ce e iubirea. Aveam 17 ani. Eu am înțeles că îl iubesc abia după câteva luni, dar ne-am iubit intens, total. Azi aleg sa-mi amintesc cum se straduia sa vorbeasca romana, desi eu vorbeam franceza perfect. Dar era limba mea materna, cum sa nu-si doreasca sa o vorbeasca, iubindu-ma cum ma iubea? Si din eforturile lui, retin ca spunea: “domnisoara? Asta seamana cu Timisoara.”, ca nu putea pronunta hrana (un h auzit si un r “rulat” erau mult prea mult pentru el), ca nu putea pronunta â, si atunci spunea muine, puine, cuine.. ..
Si ca, intr-o discutie cu un prieten de familie al parintilor mei, medic chinez, straduindu-se sa se inteleaga, singura limba comuna fiind romana, cum si-au comunicat unul altuia ca le place carnea de vita? “I love vaca”. Aleg sa imi amintesc asta, si sa zâmbesc, si nu ziua in care a murit si felul cumplit in care…
Aleg sa-mi amintesc un Philippe nebun, care ma antrena in tot felul de nazbatii incredibile, care ma lua sa plecam cu masina in Romania, la 3000 km (noi stateam langa Atlantic), pe neprevazute, si mai rau, pe nedormite. Cu el nimic nu era imposibil, iar deviza lui era: nu exista probleme, exista doar solutii.
Și iubea România, poate mai mult decât mine. Avea puterea sa vadă pitorescul acolo unde eu vedeam altceva.
Dumnezeu sa te odihneasca, sper sa mai radem candva, undeva, impreuna. {desi eu nu cred in nicio viata de dincolo, totul este acum, aici, bagati-va mintile in cap}

ps. omul e deja mort, nu-l mai invie nimeni, desi poate multi am dori (sau eu macar). Eu prefer sa imi amintesc momentele bune, oricum 90% din timp am fost fericita cu el 🙂 Si nu e putin lucru, la vremurile pe care le traim. Si chiar asta voiam, sa arat ca poti pastra o amintire frumoasa a unei relatii trecute. Nu am resentimente, ii sunt recunoscatoare, si vreau sa stie lumea ca am fost fericita, si m-am bucurat enorm sa fiu cu el. A fost o onoare si o bucurie reciproc impartasita, ramasa asa pana in ultima clipa, si dupa.
Si mai vreau sa inteleaga lumea ca poti fi vie si dupa, pentru ca nu te-ar placea moarta. Nu te-ar iubi blocata. Te voia deschisa, plina de zambete si rasete. Te iubea indragostita. Nu te-ar iubi cernita.  In plus, pe pariu, ar fi prieten cu toti barbatii pe care i-am iubit ulterior. Pana si cu aia care m-au chinuit. Pentru ca alesesem eu sa ma las chinuita 🙂