Intr-o anumita epoca, cel putin, exista modelul femeii martir, al femeii care se sacrifica. Era un model extrem de pozitiv, valorizat de societate, si de cei din jur. Femeia se sacrifica. In detrimentul oricui. Ea trecea pe ultimul loc, si era minunat asa. Se sacrifica pentru sot, pentru copil, pentru familie, pentru prieteni. Uita de sine. Sau daca nu uita complet, ea era undeva, pe lunga lista de prioritati, insa la coada listei. Dorintele ei, aspiratiile ei, nevoile ei, nazuintele ei, visele ei, undeva in spate, dupa tot restul. Precedate de dorintele si vointele prea multor persoane. Prea departe ca sa mai aiba vreo importanta, vreodata. A invatat de mica sa se stearga pe sine insasi (chiar daca este o femeie puternica), in fata celorlalti, mai ales in fata celor dragi. Ca pe o datorie, ca pe un apostolat. A facut-o din toata inima. A facut-o cu constiinta datoriei implinite, ba chiar cu bucuria si mandria de a face ceva bun. A facut-o cu deliciu. Asa si-a vazut mama facand, bunica… Asa era modelul admirat: era bine sa fii femeie martir de buna voie si nesilita de nimeni.
Ani de zile a contat ea cel mai putin. A fost in umbra lor, mereu atenta la dorintele lor, reactionand la cel mai mic gest, la cea mai mica doleanta. I-a sprijinit, a fost acolo, a fost primul suporter al lor in cele mai dificile situatii. A fost, pe rand sau in acelasi timp, umarul pe care au plans, bratele care i-au strans, mana care i-a hranit si i-a mangaiat pe frunte, urechea care i-a ascultat, gura care i-a sfatuit si i-a sarutat, ochii care i-au privit, pantecele care i-a primit sau i-a zamislit. A ras cu ei si a plans cu ei. S-a bucurat de victorii si au mahnit-o insuccesele. I-a ridicat cand au cazut, i-a scuturat de praf, le-a vorbit duios si i-a imbarbatat pentru a merge mai departe, gasind in ea insasi resurse nebanuite de forta.
De ea n-a mai avut mult timp. Cateodata, deloc. Altadata i se parea ca nici nu e important ce lasa deoparte. Arareori isi amintea unele lucruri, isi dorea sa faca ceva pentru sine, dar ii privea pe ei, cei din jur, si… intotdeauna era cineva care avea nevoie de ea. A fost ireprosabila. S-a mentinut puternica, intre furtuni, si a mentinut capul compas drept, in ciuda valurilor imense.
Dar intr-o zi, ei bine, dupa ani intregi, intr-o buna zi, a venit scadența. Nemiloasă, neiertătoare, fără drept de apel. Cruntă. Scadența. Marea notă de plată a vieții. Toate frustrarile acumulate in ani, pe care le ingramadise intr-un colt de suflet, negându-le, minimizandu-le, negândindu-le, au devenit demoni cu gheare si colti lungi. Au iesit tiptil din coltul acela intunecos si au inceput sa o sugrume. Nimeni nu e Isus, in afara de Isus. Nimeni nu poate sa se sacrifice la infinit pentru restul lumii fara sa plateasca intr-o zi amarul pret al uitarii de sine. Atunci vine nefericirea. Vin depresiile adanci. Decalajul dintre ce-ti doresti/ce ai putea sa fii, si ce esti. E singura, si in general cei pe care i-a sprijinit, sunt departe. Ii sunt recunoscatori, dar nu-i sunt la fel de aproape pe cat si i-ar dori. E singura cu demonii sai, cu neimplinirile sale, parca amplificate, cu ecoul dorintelor sale nerealizate, neincercate macar. Singura in fata unor “as fi putut sa…”, “cum ar fi fost daca…”. E prea tarziu. Tragic de tarziu. Chiar nu se mai poate face nimic. Pretul e amar. Pretul e profunzimea singuratatii pe deplin realizate, e durerea depresiei. Spirala caderii e profunda. Haul cascat intre ce esti si ce ai putea fi e adanc. Unde-s bratele care te pot sustine? Unde-i umarul pe care sa plangi? Ochii care sa te priveasca? Gura care sa te sarute?
Ei… am fost crescuta cu acest model. Modelul eroic si altruist, dincolo de limitele umanului, al femeii sacrificate. De buna voie si nesilita de nimeni, pana ce moartea o va desparti de viata. Am avut, insa, teribilul noroc, sa ajung la 18 ani in alt model de societate. Nu, nu-s pe deplin vindecata. Inca mai am foarte multe “apucaturi” de femeie auto-sacrificata, cu deliciu si mandrie. Inca mai am instincte de a “ma sterge” in fata celorlalti. Dar am, in jur, sub ochii mei, exemplul esecului acestor sacrificii. Exemplul returului soartei, al ghearelor demonilor care sugruma cand e prea tarziu si nu mai e nimic de facut… Ma uit si ma gandesc: oare asa vreau sa fiu? Nu. Cert nu. Atunci… lupt pentru echilibru. In fiecare zi invat sa ma gandesc SI la mine. Atatia ani am fost “dresata”, conditionata, sa nu ma gandesc la mine. Sa dau fara sa primesc. Sa ofer fara sa astept. Nimic, niciodata. Sa contez cel mai putin. Spre deloc.
Aspir spre echilibru. Ma bucur de logica si analiza mea, cel putin, deocamdata. Am identificat mecanismul. Restul, e o lupta mai mare, pentru a dezradacina lucruri implementate in atatia ani de educatie cu un model… gresit. Da, caci nu ma sfiesc sa o spun, modelul femeii sacrificate dincolo de granitele firescului, e un model gresit.
