17 aprilie

17 aprilie a fost candva ziua sinuciderii mele. Sa te sinucizi si totusi sa rasufli….
Altfel, fiecare avem razboaiele noastre. In viata, din pacate, nu e ca la meciul de fotbal, in viata, daca ne accidentam, nu exista “rezerva”, nimeni nu preia stafeta. Unele lucruri nu le putem rezolva decat noi insine.

În viața mea sunt o grămadă de coincidențe. Culmea, ești una dintre ele. Ai apărut în viața mea la câțiva ani după ce în aceeași zi, cineva ieșise. Am urcat scarile rulante, lasandu-l in spate. Nu m-am întors sa privesc, aș fi plâns și nu îmi dădeam voie. Știu acum ca și el plângea. Am luat avionul și am traversat oceanul.
În aceeași zi, niște ani mai târziu, ai apărut tu.
Viata este foarte ironica.

Si ploua….

Cinci ani

Astazi s-au implinit 5 ani de cand scriu pe blog. Fara sa fi dorit vreodata sa-mi fac blog 🙂

Participasem la un concurs de gatit in aer liber si vroiam sa povestesc prietenilor mei, si sa pun pozele undeva usor accesibil. Deci online.
Si uite asa a inceput. De scris, scriam eu mult si demult, dintotdeauna. Dar nu mi se parea ca am de ce sa am blog, sau ca am nevoie.

Prima postare a fost asta, aici.
Cinci ani, si parca era ieri, in acelasi timp.

Apoi m-am mutat aici, cred ca prin februarie 2010.

Noi

Week-end-ul trecut, in afara de munca, am decis sa-mi bucur parintii. Ii vad {mult} prea rar. Ea e si Elena, el e Constantin, amandoi isi serbeaza ziua astazi. I-am dus la Baile Herculane si, in afara de momentele cand am muncit, am incercat sa stau cu ei. In dupa-amiaza de duminica ne-am plimbat cu salupa pe Dunare la Cazane. Isi doreau foarte mult, si m-am bucurat sa-i bucur. Seara am revenit la Bucuresti obosita, dar fericita. Si daca ar fi sa fie numai o imagine, aceasta e. Acestia suntem noi. La multi ani, dragii mei! si iertare ca sunt mereu mereu mereu plecata 🙁

noi