alegere

Aniversari. Azi s-au împlinit 5 ani de la prima mea scrisoare de dragoste, (nu din viata).  Tulburator. Plini de trairi intense anii acestia. Cinci. Si…. imi scrie cineva: « Hei. Chiar nu știam că mai e cineva care scrie așa ceva! Mă refer la scrisori de dragoste Mirandolina: « 🙂 cum nu » « E clar, ești persoana din listă de aici care mă fascinează cel mai mult Nu am avut niciodată șansa să primesc scrisori. M-am întristat puțin » M(..a): « of, imi pare rau 🙁 poate ca o sa primesti candva « Nu știu dacă o să am de la cine. Dar știu că mi-ar plăcea. Știi și tu că nu prea mai scrie lumea. Plus că e mai greu de găsit o astfel de femeie. Adică tu ești unică… 🙂 ia-o ca pe un compliment sau ca ce vrei tu » {Din pacate, nu e asa de usor sa traiesti asa, nu-i asa usor cum par a crede cei din afara, cum pare a crede interlocutorul meu} M(…a): « of. Ei, capul sus 😉 Si… pana la urma cred ca viata e mai usoara fara scrisori si fara trairile astea, cumva » « Tu o spui din perspectiva femeii frumoase care va avea oricând cui să scrie » In realitate, sunt momente cand parca mi-as dori sa fiu altfel decat sunt faurita. Poate ca ar fi cumva mai usor fara atatea ganduri, fara atatea trairi, fara atatea chinuri (implicit). Cine stie. O am, bineinteles ca o am pe cea de acum 5 ani, ca si pe celelalte. Am avut cumva tendinta sa o caut, sa o deschid… m-am infranat. Stiu ca doare, stiu ca m-ar rascoli si m-ar tulbura. Poate pare ca fug (eu care sunt temerara cu capul in zid), dar am ales (cel putin pentru moment) sa ma protejez. E rar, de obicei nu aleg protectia. Poate din cauza ca e toamna. Sunt zgribulita si am sufletul cumva in furtuna. Si… « Ar trebui să scrii o carte totuși. Sper că mai e pe « to do list » M (..a) : « da, mai este. O sa ma apuc zilele astea » « Super. Abia aștept! » M (…a) : « o scriu in franceza » [de parca as putea sa scriu cand sunt tulburata. Eu scriu doar cand sunt senina si-mi rade sufletul….] share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Statea tolanit pe iarba, rezemat de un copac, in varful dealului. Putea spune ca are oraselul la picioare, la propriu si la figurat. In vara aceea terminase facultatea cu note mari si devenise unul dintre tinerii de perspectiva ai urbei. Ca si cum succesul nu i-ar fi fost de-ajuns, aseara, la discoteca, a mai bifat o victorie. A dansat aproape tot timpul cu Laura, o fata de conditie buna, una dintre cele mai frumoase din oras. La sfarsit, a condus-o acasa, plimbandu-se cu ea de mana pe strada principala, spre invidia celorlalti baieti. Parea ca nimic nu mai poate sa-i strice starea de implinire. Tocmai atunci trecu pe acolo Sebastiana, o tigancusa care culegea flori de camp si le vindea, la marginea drumului, turistilor aflati in trecere. – Salut, studentule! – ii arunca, din mers. -Ciao, Sebastiana, ii raspunse, lenes. Nu mai sunt student, am terminat. – Foarte bine, felicitari! O privi cum se indeparteaza, cu egarii negri stransi pe picioare si un tricou rosu fluturand pe deasupra. Parul negru se revarsa in bucle, pe spatele fetei care cobora dealul sprintara, ducand in mana un cos cu flori. Simti niste furnicaturi in stomac si tot corpul ii intra intr-un fel de alerta, cuprins de admiratie. Mai statu vreo jumatate de ora rezemat de copac, apoi se ridica si porni catre casa. Il strabatea un sentiment confuz. Sebastiana era o “cioara”, adica o tiganca. Natia ei avea o proasta reputatie. Tiganii talhareau, violau, ucideau. Un tanar cu reputatie, dornic sa-si croiasca un viitor, nu trebuia sa fie vazut in mijlocul lor. Asa gandeau toti cei din anturajul lui Paul, rudele, prietenii, cunoscutii. Asa gandea si el. Natia asta spurcata le otravea vietile. Ar fi fost cu totii bucurosi sa scape de tigani, sub o forma sau alta. Unii chiar ziceau ca ar trebui impuscati, gazati, ingropati de vii. Legile tarii respingeau orice forma de discriminare. Egalitatea indivizilor, indiferent de rasa, era garantata. Nimeni nu ar fi spus pe fata ca ii uraste pe tigani. Se legau prietenii cu acesti oameni, inca din copilarie. Dar o bariera nevazuta ii tinea departe. Adanc in interiorul populatiei majoritare mocnea o repulsie fata de tigani. Cum sa-i placa lui tocmai de Sebastiana? Cum sa recunoasca un asemenea sentiment, mai intai fata de el insusi, si apoi fata de toti oamenii pe care ii cunostea? Trebuia sa fie complet idiot sa se coboare pana la rasa inferioara si sa mangaie ori sa pupe o cioropina. Relatia pe care o incepuse cu Laura ii marise prestigiul, doar nu era nebun la cap sa-i dea cu piciorul. Pai daca aseara s-ar fi plimbat cu Sebastiana de mana pe strada, tot orasul ar fi ras de el. Cu gandurile astea se plimbase prin oras toata ziua. Ata il tragea catre marginea soselei, unde stia ca Sebastiana incearca sa vanda flori turistilor, imbiindu-i cu buchetele aratate pe geamurile masinilor. Si totusi ajunse in acel loc abia seara, cand fata urma sa plece spre casa. – Si? Ai facut vanzare buna?…

Ultima data (si aproape prima data) cand m-am certat online pe un subiect, in mod sustinut si de durata, a fost in ianuarie 2012, in timpul manifestatiilor din Piata Universitatii. M-am contrazis pe tema presedintelui, al carui nume nu doresc sa-l pronunt. Dincolo de faptul ca eu, cand discut, chiar pun suflet, si cand vorbesc, nu o fac de dragul de a deschide gura, sau pentru ca as avea prea mult timp (dimpotriva, n-am destul), dincolo de faptul ca mi-a curs sange din nas de contrarietate (asta vine pereche cu cat suflet am pus in discutiile respective), am invatat ceva din ele. Foarte putini oameni stiu sa poarte o discutie in contradictoriu in mod argumentat si elegant, folosind doar elemente de sustinere a discursului, fara injurii. In general, in 3-6 replici se ajungea la insulte. Au fost oameni care m-au blocat atunci (eu nu blochez decat in cazuri extreme), au fost oameni care mi-au parasit lista, sau pe care i-am eliminat. Nu conteaza acum. Asta este, cumva, o tristete. Desigur ca modul in care stii sa porti discutiile in contradictoriu spune multe despre tine, am si scris asta, ulterior, aici. De atunci, n-am mai facut asta (nu sa scriu, ci sa…). Pentru ca « n-ai cu cine », cumva. Mi-as dori sa am adversari pe care sa-i pot respecta… Din pacate, sunt rari. Ce se intampla zilele astea este absolut teribil si ma face sa fiu foarte trista. Isteria a cuprins pe toata lumea, iar felul in care poarta acele discutii este dezolant. Ura in stanga si-n dreapta. Din pacate, am senzatia ca tara asta e iremediabil pierduta. Si spun asta fara sa fi deschis televizorul de pe la inceputul lui august (m-am protejat, deci, cat am putut, de inmormantari, inscaunari…. si altele). Pana si online-ul devine nefrecventabil. Aproape ca nu stiu unde sa ma ascund de isteria colectiva, de lumea lor… Nu mai pot fi nici anti Rosia Montana, nici pro Rosia Montana,  nici  pro caini, nici anti-câini,  nu mai pot sa ma gandesc la nimic serios, nu pot sa empatizez cu nimic, lumea asta e prea halucinant de pierduta. Nu inteleg de ce trebuie sa aleg intre caini si oameni. Traim intr-o tara cu inmormantari televizate, in care parintii si bunica unui copil mort participa la talk show-uri la o zi dupa ingroparea acestuia. Nu ne mai facem bine. Eu, atat de voluntara si optimista, au ajuns sa ma scarbeasca si sa ma sperie si pe mine. Si sa cred ca nu mai exista speranta, eu, atat de pozitiva, idealista, si uneori naiva. Imi ucid candoarea, pe care nici timpul n-a ucis-o.  Sunt teribil de trista. Nu stiu unde sa fug de lumea lor. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

« Tout vient à point à qui sait attendre » Zice proverbul francez ca totul vine cui stie sa astepte. E un proverb despre rabdare 🙂 Cu el as fi cat de cat de acord, in schimb cu « totul se intampla la timpul potrivit« , pe care multa lume il repeta in ultimii ani, nu sunt de acord. Eu un lucru stiu: daca unele lucruri nu vin cand am eu nevoie de ele, degeaba mai vin. Teza cu « toate vin la momentul potrivit » nu tine. Momentul potrivit nu e o chestie arbitrara, stabilita din exterior, de o entitate superioara. Daca-mi dai apa dupa ce nu-mi mai este sete, mai rau, daca-mi dai apa dupa ce am murit de sete, poate-mi va uda florile de pe mormant 🙂 Timpul potrivit e timpul meu, atunci cand am nevoie, cand doresc, cand imi trebuie. Dupa… nu mai e timpul potrivit. Inainte, nu este inca timpul potrivit. « Toate vin la momentul potrivit » e o pala consolare. Momentul cel mai potrivit e acela cand eu simt ca am nevoie de ceva. Da, teza « toate vin la momentul potrivit » o accept atunci cand ceva s-a intamplat si invat din acel lucru, sau constat ca avea un sens in acel moment. Nu altfel, nu ca si temporizare, sau stabilire arbitrara a momentului M. Caci pe acela il stie cel mai bine fiecare pentru sine. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It