Ianuarie

Ce vreau de la anul asta? Doua lucruri importante. Unul pentru societate, altul pentru mine

Cum vrem tot timpul ceva ce nu avem… Eu nu am amintiri din copilarie, si mi se pare trist acest lucru. (desi am o memorie foarte precisa si foarte mare a lucrurilor de la un moment dat incoace). Ieri, vorbind cu cineva, imi spunea ca si-ar dori sa fi uitat amintirile din copilarie. Eu as dori sa le am, desi nu le am, ea ar dori sa nu le aiba, desi le are… Cum e facuta fiinta umana…

sexy, nu-i asa? Entorsa, urgente Elias, doua saptamani ghips

Cand judeci pe cineva, si mai ales cand arunci cu piatra, gandeste-te bine la tine si asigura-te ca esti l’Abée Pierre sau Maica Tereza, sau macar ceva mai bun decat cei pe care-i judeci. De asemenea, un exercitiu util este si sa te pui in locul lor (asta in cazul in care ai flexibilitate mentala). Daca nu, nu.

“Există mai multe feluri de a muri. Se poate încet-încet, se poate gândindu-te la ceva teribil de precis, cum se poate şi fără alte comentarii, aşa, pur şi simplu. După care mai există şi oboseala, dimineaţa, lucrul şi beţia. Mai poţi muri în oglindă, plictisitor, vizibil sau dinainte. Şi poţi muri aici, degeaba, necesar şi obiectiv. Eu, când am intrat în cameră, am văzut că zăceam acolo fiindcă suferisem o combinaţie între tine şi timp. Fiecare cu preferinţele sale.” (Comoara Hestugmitilor)

Sunt bune certitudinile, oricat de efemere ar fi ele

Am trait sa o aud si pe asta: ne tin retelele de socializare si TV-ul in casa, si de aceea nu iesim sa manifestam. Sa fim seriosi!!!! Scuze ne putem gasi cu tonele. Omul e om, masina e masina. NU NE TINE NIMENI in casa, decat noi insine. Noi alegem sa “militam din fotoliu” in loc sa manifestam pe strada, sau in alte moduri.

am asa o senzatie de sfarsit de lume la inceput de an….
De chef de nimic, intr-un fel. Si de chef de multe in alt fel.

Brazii mi se par un pic anacronici

Eu cred ca educatia sentimentala nu trebuie sa fie explicita, oamenii ar trebui sa o simta mai mult decat sa o invete. Problema e ca aici [n.r. in Romania] suntem un pic {inca} prea arhaici, prea preocupati de concret. Poezia e rezervata unor spatii (temporale sau de loc), foarte precise. Poezia nu are voie sa faca parte din viata. Eu am crescut {vrand-nevrand}, si am si acceptat tara in care traiesc acum, m-am adaptat {nu fara durere}, asa incat imi consum poezia pe terenuri comun admise, sau in intimitate. N-am pretentie sa aduc poezia pe strada, si asa sunt relativ “altfel” decat restul lumii…. Trista e alinierea cu linia de jos, dar asta e, cateodata.

Umbrelele sunt foarte sexy, si am o colectie, numai ca atunci cand ploua, n-am niciuna. Cateva sunt ingropate in portbagaj, sub o tona de alte lucruri, toate folositoare, alte cateva sunt acasa, pe hol. Pe strada, deasupra mea, niciuna. Si uite-asa ma ploua. Si cu parul ud e bine 🙂

Tocmai ma pregateam sa spun ce frumos ca e 7 ianuarie si sunt inca in pantofi, ei bine, si… cand ma pregateam eu sa scriu asta, constat ca a venit urgia. Afara e sfarsitul lumii, cred ca asa incepe. Niste observatii din oras:
– peste tot sunt crengi rupte, mizerie, un vant teribil
– la Piata Iancului a cazut bannerul PDL
– la intersectia Nerva Traian cu Bd Octavian Goga, un camion Rosal SPALA (da, SPALA!!!!!) strazile. Curgea apa din el, in toiul potopului, sa va curga creierul din cap de destepti care lasati sa se petreaca astea

m-am saturat de romanii care-si folosesc masina pe post de umbrela. Cum adica? Asa bine. Oameni care nu-si folosesc masina decat cand ploua, PENTRU CA PLOUA, si sunt cu atat mai pierduti in trafic, cu cat ei nu conduc in mod curent nici in conditii normale meteo.

cred ca e cinstit pentru tine insuti sa incerci sa faci ce e mai sanatos pentru tine: sa repari daca e ceva de reparat, sa retezi daca nu e nimic de reparat. A reteza nu implica cruzime, sau bruscare. A reteza se poate face si delicat si elegant, si prieteneste si cu grija.

N-ai dezmierda, de n-ai sti sa blestemi,
Surad numai acei care suspina,
Azi n-ai iubi, de n-ar fi fost sa gemi,
De n-ai fi plans, n-ai duce-n ochi lumina.
Si daca singur rana nu-ti legai,
Cu mana ta, n-ai unge rani straine.
N-ai jindui dupa un colt de rai,
De n-ai purta un strop de iad in tine.
Ca nu te-nalti de …jos
Pana nu cazi

Cu fruntea-n pulberea amara,
Si de re-nvii in cantecul de azi,
E c-ai murit in plansetul de-aseara.
(N-ai dezmierda -Radu Gyr)

M-a sunat de la aerport. Atunci simti ca esti cu adevarat un om important in sufletul cuiva…

Eram apatica, dar acum rad cu pofta. E un ras momentan (echivalent cu… cine-si mai aminteste viteza momentana din fizica), dar asta e, pana la reinstaurarea starii de croaziera, profit.

Atat am putut sa-i spun, si s-o imbratisez.”Nu vreau sa zgandar durerea, vroiam doar sa spun ca inteleg, ca stiu, ca din pacate am trecut prin faze din astea in care simteam ca nu mai e nici noapte nici zi, nici soare nici ger, si in general poate sa ma calce tramvaiul”. Uneori, nu se poate spune mai mult.

Domnule, am si eu o nedumerire: exista interlopi poeti, romantici, sensibili?

Iti urez din tot sufletul sa nu ma uiti, niciodata.

“Încă o noapte lângă brad. Un glob îndoaie albastru paharul. Nu ştiu nimic, însă nu cred că mă interesează. Îmi e destul că “ianuarie” poate conţine litere din prenumele tău. Restul e whisky şi singurătate. Un fel de iarnă.” (Comoara Hestugmitilor)

Eu rad cand imi vine, plang cand pot… in rest, trec printre secunde. Tu incaleci disperari, pe care le hranesti cu jaratec, cazi in apatii tacute, pe care le hranesti cu alcool, in rest, existi.

Viata-mi aduce periodic in cale oameni cu povesti care ma fac sa reflectez. E ca si cum as vedea anumite ipostaze din exterior. Sunt oameni si vieti din care pot trage concluzii. Terapeutice intalniri.

Gata, m-am hotarat. Voi face altul pe rau in jos, altul mai trainic si mai frumos 🙂

Daca ati avea o boala incurabila si doctorul ar sti ca muriti, ati considera normal sa va spuna sau sa va ascunda asta?

Cartile au prioritate.

“Eu plang o singura data dupa cineva.” Asta am spus azi, si cu asta  noapte buna.

N-as putea spune cat am stat acolo sa te astept. Nu stiu daca am stat un sfert de ora, o ora, doua ore. Habar nu am. Aveam, ca de obicei, o carte la mine. N-am putut citi un rand. Pur si simplu stateam. Si timpul chiar ca nu conta. Iti apartineam deja, si asteptarea apartinea a ce avea sa vina.

Lupul deghizat in blana de oaie este, ca de obicei, cel mai periculos.

iaca doua concluzii ale zilei: 1. e important sa vezi oamenii in situatii complicate, ajuta la selectie. Si a doua, vulgaritatea, pana la un punct, e simpatica. Dincolo de un punct e patetica si descalificanta.

Lucrurile stau asa. Nu eram intransigenta. Puteam asculta discutii si ma durea ca ea inchidea conversatiile disparand, din cauza unor divergente politice. Apoi, treceau cateva luni pana reuseam sa mai vorbim. Si cand vorbeam, era ca-n ziua dintai, pentru ca, dincolo de politicul care ne desparte, uman suntem asemanatoare. Ei bine, azi noapte e prima data cand eu am fost cea care a inchis convorbirea in toiul ei. Nu am putut sa aud, mi s-a intunecat mintea.

bai, nene, multa lume necajita. Dar necajita rau de tot. Care nu are granitele “intern/extern”, “intim/exprimat”. Uneori, cu astia defilam

Teza cu “n-avem pe cine pune in loc” e o teza basista. Daca o multiplicati, ne -basisti fiind, atunci sunteti naivi peste limita admisa

Uneori, unele povesti devin “rotunde” cu un firicel, care e suficient sa reintregeasca restul. Si uite asa, usor-usor se dezleaga mistere.

A: buna, esti? 
B: da
A: ti-a trecut capul?
B: nu,continui sa-l am

Am trecut de la mirare la suparare si de la suparare la enervare, apoi la amaraciune. Cam astea sunt senzatiile acumulate in cateva zile de observatii. Continui sa observ

Cele mai greu de suportat sunt lacrimile oamenilor dragi. Si restul lacrimilor sunt complicate…. Cele ale oamenilor dragi ma dor mai tare decat ale mele…

Zilele astea toti independentii sunt basisti.

suntem oameni, cetateni,votanti. Independenta e praf in ochii alora carora le curge scuipat in coltul gurii. Eu stiu sa-mi respect si sa-mi tratez cu eleganta si adversarii, atunci cand acestia merita respect, respectiv cand cred in ideile pe care le promoveaza, si nu imbraca asa-zisa haina de “independenti”, asta in timp ce de cateva zile irosesc o energie ca niciodata in viata lor.

nu concep viata mea fara carti, casa mea fara carti, iar in privinta asta sunt taliban: n-ai carti, nu poti fi prietenul meu. Relatia noastra sociala poate exista, dar se opreste la un nivel clar. Dincolo de care nu trece

Un inteligent, gentleman, dupa cum se vede in figura alaturata, imi spune ca nu-mi place basescu pentru ca “nu ma excita ca barbat”. Frate, nu, recunosc cu mana pe inima ca NU, nu ma excita ca barbat. Dar pe de alta parte, nu pe principiile astea imi judec presedintele. Ca nu-l iau ca iubit.

eu ma bucur ca traiesc asemenea vremuri. Vad cine sunt oamenii, si cum sunt ei, vad cine musca momeala, vad cine tradeaza, vad cine se teme si mai vad multe….

Ea face sarmale si da cu mopul. El ne invata cum sa punem gheata in whisky, si face pachetele de primavara la Ambasada Chinei. Asta micu’ da cu coasa si cu lopata. Conducerea tarii e plina de profesionisti. Sa va mai aud ca nu va convine….

mie-mi place tare mult de cei care aplica mereu aceleasi tactici, indiferent de interlocutor. Hei, putina imaginatie, va rog! Flirtul se adapteaza celui pe care incerci sa-l ametesti, nu trebuie sa fie “standard” 🙂

sunt unitara, cu ale mele, si bune si rele. Nu poti avea surpriza (niciodata) ca una zic intr-un context, si alta in alt context. Si nici nu are cum sa se modifice asta…

Cateodata uit de ce-l iubesc. Iar el imi reaminteste. Replica de acum 5 minute, care mi-a reamintit:) “pasiune pentru barbati, nu pentru politica. Tu ai voie si pentru femei”

Nu, nu oricine poate fi antreprenor. Asa cum nu oricine poate (sau trebuie) sa faca o facultate. Nu, nu oricine poate gasi un job satisfacator in criza. Si da, statul trebuie sa asigure o protectie sociala. Faptul ca exista abuzuri nu este un motiv sa nu existe protectie sociala. Ca exemplu, in Franta, araboaicele isi scot tonele de aur de pe degete ca sa mearga la primarie si sa ceara ajutor. Si totusi, primesc. E nedrept, dar pentru 0.1% abuzuri, nu poti condamna un popor intreg, si nu poti anula politica sociala.

“Tu, ba esti Mahatma Gandhi, ba esti Hitler” 😀

“Asta arată un sondaj IMAŞ.” Da, Imaş. Superb lapsus pe Realitatea 🙂

Cum functioneaza faza aia cu “nu pot sa” :))asta seara, din taxi, toate vitrinele mi se pareau mai atragatoare, toate lucrurile meritau vazute mai indeaproape, toate restaurantele mai ademenitoare. Adica sa stau in casa la pat doua saptamani? :))

Aeroportul. Meu? Nostru?

Guest Post Flory (careia ii datorez nu o bomboana, ci un vagon de bomboane). Multumesc mult. Am considerat ca acest comentariu, adresat Mirandolinei, merita sa fie altceva decat un simplu comentariu… Multumesc, Flory. Ai cuvantul!
p.s. Ceea ce Flory denumeste mai jos “Aeroportul” este o scrisoare scrisa de mine.
p.p.s. Nu stiu cat e de inteligibila povestea, pentru neinitiati, dar nici clara nu se doreste. E din categoria “criptice” 🙂 

“Ideea, in legatura cu “Aeroport” este ca scrisoarea aceea a capatat o viata a ei, proprie; ea, ca obiect, ca lucru palpabil (ca de ne-am apuca sa-i punem sub lupa si continutul, ar exista sansa sa ramanem, in ziua marelui dezastru definitiv, produs sub o potentiala ciuperca atomica, doar gandacii de bucatarie cu mine si cu tine si cu “Aeroport”-ul, disecandu-i urzeala executata minutios, in filigran, una dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste pe care mi-a fost dat sa le citesc vreodata mie, specialistul absolut al scrisorilor de dragoste “submissive”. Am tinut-o vreo 2 ani la capatul patului, pe noptiera, langa lampa de noapte, etuiul ochelarilor, cartea in curs de lectura si castronelul cu struguri. ma crezi ca mi-a fost frica de ea? iti explic si in ce fel “frica”: n-a mai fost ca la recitirea a zecea, a cinsprezecea sau cine mai stie a cata oara a uneia dintre cartile care mi-au modelat, intr-un fel, parcurgerea drumului dinspre intuneric catre lumina (Fiul Risipitor – Radu Tudoran). n-a mai fost ca si cum, desi stiam pagini intregi pe dinafara, inca mai speram ca Eva, in pauza dintre lecturi (cateva luni, uneori cativa ani), va fi invatat intre timp fie sa spuna nu, fie sa puna conditii clare dar nu ca la piata; iubitul ei nenumit nu era genul “animal domestic”, sau… cred acum, cu experienta unei vieti, ca era doar ca ea (femeie, deh, ce pretentii sa ai) isi juca cartea vietii prea la vedere, prea altruist – destructiv nestiind ca barbatii au creierul mai mic decat al nostru, ca nu sunt, nu pot fi (fiziologic vorbind) multitasking, ca degeaba le scrii fantastice elegii de tandrete, degeaba despici (si pentru tine, si pentru El), in toate partile componente o traire care pe tine te mistuie pana la incandescenta. pentru ca el, marele El (revenind la Eva) o privea de fiecare data cu o uimire de inceput de lume, rugand-o “sa se dea mai incolo, sa nu-i ia soarele”. la fel de bine ar fi putut-o ruga sa-i taie unghiile de la picioare, sa-i dea o aspirina sau un branci pe scari; pentru ca esentialul, suferinta dincolo de suportabilul omenesc-afectiv, ne-am asumat-o noi, femeile, cu de la noi putere, ca pe un ritual imuabil de dinaintea dansului imperecherii. perpetuarea speciei, chestii, nu stiu ce…

apoi am ascuns-o. nu cred ca am facut-o deliberat, s-a ascuns singura, intr-o cutie mare de carton, alaturi de o stiva de carti dragi care n-au mai incaput in rafturile bibliotecii, cand m-am mutat intr-o alta locuinta. a reaparut (si m-a si lovit drept peste ochi) la urmatoarea mutare. n-am mai stiut sa spun daca imi este inamic sau prieten; litera tiparita are asupra mea (si a avut dintotdeauna, de cand ma stiu) o putere magica. am pus-o imediat intr-un dosar, alaturi de alte “hartii deosebit de importante”, atat de importante incat uiti in secunda imediat urmatoare unde le-ai pus si nu le mai gasesti decat la urmatoarea mutare, la dezmembrarea in bucatele a tot ceea ce iti apartine: mobilier, plante, animalute, haine, obiecte de uz casnic…

n-ai sa te miri daca am sa-ti spun ca a re aparut cand ma asteptam cel mai putin, nu-i asa?! in mijlocul unei casnicii facute parca pentru doua eternitati (nu ne unim destinele pana la prima, pana la nu stiu ce statie intermediara), casnicie facuta tandari intr-un mod atat de stupid, atat de loc comun incat nici acum, la implinirea unui an (Valentine’s Day), nu pot crede ca a fost deadevaratelea, ca chiar mi s-a intamplat. fusesera spuse toate cuvintele, varsate toate lacrimile, folosita toata logica argumentativa, toate exemplele altor esuati in nefericire si nimic n-a mai folosit la nimic. eram din nou pe mocheta, printre geamantane si mobila dezmembrata, cu picioarele incrucisate sub mine, cu doua uriase cutii de carton in care sortam carti de IT (ale lui), carti de Organizational Communications (ale mele), certificate de nastere, chitante de taxe, facturi vechi, felicitari primite de niste Craciunuri comune (cand inca mai traia mama si era aici si mie imi era imens bine fara sa stiu, macinata tembel de grijile cotidiene), cand casa ne era inca plina de prieteni (pe care, incapabil de relatii sociale, i-a indepartat rand pe rand), de niste zile de nastere in care, venind acasa, gaseam pe masa din sufragerie o ditamai jardiniera din fier forjat, cu ditamai plantele tropicale inalte pana la lustra, cu un El transpirat, fericit (in sensul de: surpriseeeee… ia uite ce flori ti-am adus – ca tinuse el minte ca voiam sa redecorez patio-ul).

si dintr-o data, cand chiar cea mai putina nevoie as fi avut sa ma aplec asupra unei alte fabuloase Istorii de Dragoste, eu insami pustiita pana aproape de anularea sinelui (Dumnezeule mare, oare pentru a cata oara?!) a re aparut, luandu-ma, ca de fiecare data, absolut pe nepregatitelea.

ei bine, in cazul “Aeroport”-ului nu mai am ce spera, imi este contemporan, stiu cu certitudine ca s-a intamplat aici, aproape alaturi de mine, nu in alt timp, nu in alta dimensiune si ca, indiferent de cate ori as reciti, indiferent cat de mult timp as pune intre lecturi, nu se va fi schimbat nimic, Eva continua sa existe, sa-si urmeze destinul, drumul sinuos prin viata care parca-i apartine, parca nu… si, tot ce pot sa sper, poate nemai reeditand, iar si iar…

“disperarea in zona”, era fluxul invizibil creeat pe inainte – inapoi, efluviul emotional intrat pe canalul comunicant dintre transmitator (eu), respectiv receptor (tu) – si pentru asta imi datorezi o bomboana (pentru a-ti fi reimprospatat una dintre regulile de baza ale procesului de comunicare scrisa, anul intai de facultate :)

am realizat, recitind si eu, ca “plangeam” iar pentru un lapte varsat acum o eternitate cand eu, in acceptiunea cea mai stricta a lui, a cuvantului, sunt o supravietuitoare.

si tu la fel (sigur, la alti parametri, pe alte coordonate)

…si atunci?!”

Mirandolina: Eh, da, si atunci… Oftez, si-s fara cuvinte. Nu stiu prin ce magie acel text a devenit atat de important in viata ta. El a fost, intr-a mea, acum aproape ca ma gandesc ca era intr-una din vietile mele anterioare, acel aeroport. Nu imi dau seama, si nu mi-am dat seama niciodata de ce te-a “atins” atat de mult acel text. El era foarte personal, si foarte direct. Erau simtirile mele in cuvinte. Erau maruntaiele mele pe hartie. Era o exprimare cat se poate de cruda a ceea ce simteam. Nu mi-am dat seama ca va afecta pe cineva in asemenea masura incat sa faca parte din istoria sa personala, si sa aiba o viata proprie, sa reapara din cutii, dintre hartii, in momente cruciale.

In ce ma priveste, Eva a evoluat. Da, tu mi-ai spus prima data in viata ca seman cu Eva.  Culmea e ca intr-o vreme, pseudonimul sub care scriam era Eva. Eva printre Iasomie, Jack, si tone de alte nume, naiba le mai stie, si alea-s din vieti anterioare, Mirandolina actual, incantata. Am cautat cartea si am citit-o. Mi s-a parut atat de tragica si de neagra incat n-am mai recitit-o niciodata de atunci. Planuiesc sa o fac acum. Insa acum vreo 2 saptamani am vazut o ecranizare a cartii, numita Eva. Ciudata ecranizare, dar ma rog. Existenta. In ce ma priveste, asemanarea mea cu Eva se opreste intr-un punct. Iubirea e la fel de intensa, neconditionata si fara limite. Insa… ei, insa… si de aici devine prea intim ca sa exprim asta in public. Poate doar daca ramanea anonim, locul acesta, asa cum s-a dorit a fi. Insa nu mai e, si atunci… 🙂

Repet si intaresc: iti datorez un vagon de bomboane. Ti le livrez in SUA, sau le mancam la Bucuresti? 😛