“Ceva retoric, sa spun asa. Am in lista de fb si in viata multi oameni, amici, cunostinte. De departe (de foarte departe) esti cea mai interesanta, profundă, aparte.
Nu prea sunt omul vorbelor mari deci ia-o ca realitate absoluta.
Noapte linistită si un an bun.
P.S. dacă eram bărbat făceam tot ce puteam sa ma arunc in abisul care esti.”
:* te imbratisez, m-ai facut sa lacrimez (pot sa fac asta, sunt singura acasa, nu-s indecenta)
suna extraordinar.
“Asta pentru că esti extraordinara. Chiar asa consider.
Cat despre lacrimat..de cate ori am lacrimat la textele tale 🙂
Te îmbrățișez si eu si sper ca intr-o buna zi vei face ca ceea ce este in tine sa ajunga la multi oameni. Ar fi pacat sa nu se stie ca, undeva, cândva, cineva ca tine a existat cu adevărat. ”
Primesc cuvinte ca acestea de la oameni care nu imi datoreaza nimic, care nu doresc sa imi intre sub piele, mai mult, care traiesc la mii de kilometri si a caror viata nu se va intersecta, cel mai probabil, niciodata cu a mea. Oameni care au vietile lor bine inchegate acolo. Si care nu au neaparat mereu aceleasi optiuni ca ale mele…
Iar eu continui sa ma irosesc si sa ma pierd in futilitati in loc sa fac ceea ce stiu cel mai bine, ceea ce simt cel mai bine, adica sa scriu.
Anul acesta trebuie sa ma adun sa fac asta. Nu o carte, ci doua. Nu in romana, ci asa cum am spus, in franceza.
O sa fie un an bun, simt. De fapt trebuie. 2016 a fost anul pierderilor. Atat materiale cat si nemateriale.
Insa am inceput 2017 cu oameni care au revenit in viata mea. Cu placerea imensa ca un personaj al povestilor mele s-a recunoscut si a dorit sa stie si continuarea….
Unul din cele mai frumoase lucruri care se pot petrece: sa scrii o frântură de poveste total anonimizata și să te trezești cu protagonistul poveștii că se recunoaște și îți scrie: “și continuarea unde e?” Om cu care nu ai mai vorbit de secole si un sfert. Esti la volan, si scrii complicat, doar la semafoare. (la cele rosii) Reusesti sa i-o dai (continuarea povestii in care este personaj principal, pentru ca bineinteles ca o ai deja scrisa), cu inima cât un purice de teama, și zice ca adora. Întrebi, nevenindu-ți să crezi: “sigur? Corespunde cu realitatea? Și mai ales corespunde cu amintirile tale?” (căci știi și tu cât de subiective și personal interpretate sunt amintirile…)
Și afli ca da… Și da. Și foarte.
Dumnezeule, au trecut 14 ani, dar se pare ca emoțiile nu se prescriu. Și mai pare că știu să le transcriu 
🙂
“Când te iubește cineva care scrie, ești nemuritor”
