Bulgaria: un fel de surpriza pentru mine, promovata in Franta (nu de minister)

Concluziile celor de la Capital, pe M6, dupa 25 de minute de reportaj. “Civilizatie, curatenie. Liniste. Preturi mici in apropiere de Paris. 800 de euro pe saptamana, pentru doua persoane, all inclusive, cu tot cu avion de la Paris, plus inchiriere de masina pentru toata saptamana… Mda.”
Reporterii francezi de la Capital spun ca au gasit si 7 euro/camera intr-un hotel foarte corect de la Nisipurile de aur.

16 miliarde de euro au fost investiti in Bulgaria in turism din 1995 pana astazi.

Acum sa va spun de ce mi-a placut mie Bulgaria, desi nu ma dusesem prea favorabila ideii de Bulgaria, si nici tarii in sine. Nu mi se parea mare branza, daca-mi este permis sa ma exprim asa.

Nu mersesem niciodata in Bulgaria, pana saptamana trecuta, deoarece nu ma atragea prea mult ideea, nu pot sa spun ca aveam o parere grozava despre bulgari, si mi se parea ca am lucruri mai bune de facut, locuri mai frumoase de vizitat.
Saptamana trecuta am vrut la mare, si am vrut aproape, cat pentru un week-end. Litoralul romanesc iesea din calcul, sunt prea suparata pe el, de un timp, deja. Despre Balcic auzisem numai lucruri bune, asa ca mi-am zis: “Hai la Balcic“. Chiar aveam nevoie sa ies, dupa o saptamana grea.

null

De ce mi s-a parut ok: (in afara de sarmul Balcicului)

–          pentru ca drumurile sunt foarte in regula, ceea ce nu s-ar putea spune si despre portiunea Bucuresti-Giurgiu.

De altfel, la intoarcerea in Romania, noaptea, imediat dupa ce am trecut podul peste Dunare, pe cele cateva sute de metri pana la postul de frontiera romanesc, se casca o ditamai gaura in sosea. Era noapte, am vazut-o in ultimul moment, asa ca, nereusind sa franez suficient, mi-am luat-o. Si m-am zdruncinat complet, am crezut ca mi-am spart ceva…
Un soi de “bine ati venit in Romania, tara mea de glorii, tara mea de dor”.
Adica tara mea de ma dor toate… Cel putin toate incheieturile masinii. Si capul, asa, in mod conex.

Concluzia: suntem niste papagali: bulgarii pot avea si drumuri, pot avea si autostrazi.
Noi nu….

–          pentru ca oamenii sunt foarte amabili, draguti, nu sunt isterici. Nu am auzit un singur claxon, sa nu mai vorbim de injuraturi, nu am vazut nici un singur flash cu faza lunga, nici pe drum, nici in orasul Varna.

De isterica ce sunt, sofer bucurestean cu apucaturi, am claxonat eu in Varna: soferul pe care l-am claxonat s-a intors atat de uimit spre mine, incat mi-a fost instantaneu rusine.

De cate ori m-am inselat de directie si a trebuit sa intorc pe drumuri inguste, soferii masinilor care veneau in spate se opreau politicosi, amabili, fara nici un semn de nervozitate sau nerabdare, asteptand sa fac manevrele, chiar daca eram obligata sa ii blochez. Ba mai mult, mi s-a intamplat sa aiba loc sa treaca pe langa mine, dar totusi sa ii vad ca stau in spatele meu sa ma astepte…

La intoarcere, in toiul noptii, pe autostrada, dupa Varna, depaseam un camion. Din spatele meu, sosesc cu mare viteza doua masini: flashuri neintrerupte sa ma dau la o parte. Pai dupa ce au trecut… le-am vazut numerele. Numere de Romania, cum altfel? De BV. Nici Brasovul nu mai e ce era… isteria s-a raspandit, s-a generalizat.

Concluzia: suntem disperati si isterici la nivel de popor. Si nici nu mai scapam.

–          pentru ca fata care ne-a servit la restaurant, la una din mesele de pe parcursul celor 2 zile, a alergat dupa noi sa ne dea restul. Evident, noi vroiam sa i-l lasam, dar ea a incercat sa ni-l dea inapoi, si nu l-a pastrat decat dupa ce am asigurat-o ca e pentru ea.

Concluzia: unii stiu sa fie primitori si cinstiti. Noi nu, in ciuda refrenului pe care ni-l baga in cap inca de la scoala, cu romanul ospitalier, paine si sare, etc. Vorba filmului: “Servez, mangez, hospitalite roumaine”

–          pentru ca pe plaja nu te izbesti de cineva cand e sa-ti asezi prosopul, si pentru ca politetea constatata pe sosele sau la restaurant continua si pe plaja

–          pentru ca nu esti obligat sa asculti manele si nici macar orice alt fel de muzica, oricat de pe placul tau ar fi. Daca cineva vrea sa asculte muzica, foloseste casti

–          pentru ca sunt terase si acolo, langa plaja, chiar si pe plaja, dar nu emana miros de mici, si nici urlete muzicale. E muzica in surdina… si se aude marea.

–          pentru ca e atat de multa liniste incat vin gugustiucii pe plaja, multi, prietenosi, in timpul zilei

Hai sa ne gandim acum putin cum e in Romania…. si atunci intelegem ca, indiferent cat se zbate ministresa, Capital nu va face vreun reportaj despre Mamaia in vara asta, si poate nici in verile urmatoare…. Multe, multe veri urmatoare.
p.s. Sa ne intelegem: nu, in Bulgaria nu este ca in paradis, Bulgaria nu este Tunisia, nu este nici macar Turcia sau Grecia.
Dar Bulgaria este mai bine decat Romania… despre asta e vorba.  Si eu, care-i credeam mai prosti decat noi…
Adica intr-o emisiune economica demna de incredere, o adevarata institutie in Franta, li se recomanda francezilor sa mearga vara in Bulgaria, si nu Romania. Despre asta e vorba

Dur-dura-duritate-durabilitate

Mi-am dat seama ca suntem un popor de isterici. (o sa argumentez, mai tarziu, coc asta de la intoarcerea din week-end) Cu mine cu tot. Nu ca as vrea, dar te contamineaza, n-ai cum sa ramai neatins. Toti suntem, cu grade mai mici sau mai mari de isterie, suntem un popor de disperati.
Raspuns, la peroratia mea despre isteria poporului, pe care, evident, mi-o asumam si eu (ca doar fac parte din acest popor, si eu, vreau-nu vreau): “Mai, viata e cum ti-o faci, iar tu nu pari (isterica). Esti tare, daca i-ai rezistat lui hossu” Aia da:) si inca la cate imprejurari am mai rezistat, si cator oameni….

Mda, de fapt si aseara imi spunea cineva, care incepe sa ma cunoasca, dupa ce a trecut de invelisul de fetita delicata, fragila, blonda, sensibila: “Spre marea mea surprindere, esti de fapt o dura.”

Pai da, cum sa nu fiu, dupa toate lucrurile, oamenii, anii, calatoriile… Cum sa nu fiu dupa nebuniile si momentele traversate… Cum sa nu fiu dupa ce m-am descurcat singura in imprejurari crunte…
Cum sa nu fiu dura dupa ce am murit si am reinviat de zeci de ori ca pasarea Phoenix?
Sunt dura, stiu. Si nu, nu o spun cu vanitate. Sunt dura. Altfel, acum eram moarta. Fara dramatisme. Pur si simplu.

Sunt dura, dar o dura care inca sufera, plange, se indragosteste, iubeste pana la capatul pamantului, si mai departe.
Duritatea serveste doar la altceva. La rezistenta, la a ma descurca, la dorinta de a reusi, la tenacitate, la hotarare.

Duritatea nu e impietrire, in cazul meu, desi uneori cred ca mi-as dori sa ma fi impietrit. Macar o zecime 🙂
Sunt dura si e mereu surprinzator pentru oameni sa isi dea seama. Aparenta imi joaca feste, nu este coerenta cu interiorul. Sau e coerenta cu o mica parte a interiorului, culmea, cu cea mai personala.

Onestitatea fata de noi insine

De zile intregi, se vorbeste aproape numai de asta.
Si din pacate, oameni cultivati si cu un nivel de inteligenta destul de mare, nu au puterea sa recunoasca ca de fapt da, asta e, scoala romaneasca chiar scoate tampiti.

Au sarit toti deontologii lui peste sa contrazica, sa condamne, sa se simta jigniti. Si cei de dreapta si cei de stanga, si cei de centru.
Sigur, mie nu-mi place personajul Basescu, sigur, in cea mai mare parte a timpului mi se pare aiurea si mitocan, dar… asta nu inseamna sa nu pot fi de acord cu el atunci cand spune ceva adevarat. Consider ca este o onestitate fata de mine insami.

Sigur, e un mod simplist de a rezuma lucrurile. Sigur, nu trebuie sa generalizezi. Dar pe ansamblu, cei care ies azi din scoala, dupa 12 clase, au un nivel mult mai scazut decat cei care ieseau acum niste ani. Si nu, nu-mi spuneti ca nu stiti asta. Macar voi, cei ca mine, cei din generatia care are astazi 30 de ani. Chiar nu se vede asta? Priviti in jur, discutati cu cativa dintre ei.

Priviti cum scriu in limba romana. Si nu, nu e doar un limbaj de messenger. Asta nu e o scuza. Pentru ca messenger folosim si noi, cei de 30 de ani. Si folosim messenger si ICQ-uri de peste 10 ani. Si asta nu inseamna ca nu mai vorbim romaneste.

Priviti ce vocabular restrans au. Folosesc doar fondul comun de cuvinte. Am ramas uluita, de vorba cu niste copii din acestia, pentru ca mi-au spus ca eu folosesc, in vorbire, cuvinte pe care ei nu le inteleg. Ei aveau 18 ani, erau in clasa a 12-a, si va promit, pe cuvantul meu, ca nu foloseam cuvinte rare. Care e explicatia? Nivelul lor extrem de slab, asta e tot.
Ati auzit voi vreodata, printre generatiile noastre scuza: “Nu pot sa citesc mai mult de o pagina, ca ma doare capul“? Mi s-a parut ca nu aud bine. Si am auzit asta de mai multe ori:  una la prima mana, in mod direct, si a doua mi s-a povestit, auzita din cu totul alta parte. Deci e o scuza generala raspandita in generatie. Imi amintesc de mine si de colegii si prietenii mei de la 17-18 ani. De profunzimea de gandire pe care o aveam, de scrisorile de dragoste (si nu numai), pe care ni le scriam, de rationamentele pe care le puteam dezvolta.
Ascultati-i un pic cum vorbesc. Sa nu mai zic de procentul extrem de mic al celor care stiu sa spuna “pe care” acolo unde trebuie folosit asa… (Bine, recunosc, asta e boala grea, si a multor generatii…si mai mari, si mai mici.)
Ascultati-le putin preocuparile. Ce isi doresc in viata, ce pretuiesc, ce nazuinte au. Masini, bani, femei, masini, bani, barbati.

Deci, scuturati-va, treziti-va, de ce anume considerati ca scoala romaneasca nu scoate tampiti? Repet, poate e o generalizare prea dura, dar din pacate, e chiar adevarata.
Copiii nu ajungeau asa in clasa a 10a, sau a 12a, acum niste ani. Nu ajungeau analfabeti la bacalaureat, nu-i asa?
Intrebati profesorii, si veti vedea. Le e teama sa ii lase repetenti, le e teama de elevi, le e teama ca mananca bataie.

Copiii acestia sunt aceia care cauta pe Google, “cum sa pastrezi o relatie”. Sincer, voi, generatia de 30 de ani, chiar credeti ca noi am fi cautat asta pe Google, daca ar fi existat Google cand aveam 17-18 ani?

De ce nu aveti curajul sa recunoasteti ca da, scoala romaneasca produce tampiti?
Nu toti cei care ies din scoala sunt tampiti, sigur, dar proportia de tampiti e mai mare decat la alte generatii. Clar.
Poate e o tara a societatii in intregul ei, poate e si vina noastra (caci probabil meritam tot ce ni se intampla, ca popor), insa nu trebuie sa o negam sau sa o ignoram…

Ati avut angajati? Ia judecati nivelul lor mediu. Constatati ce stiu sa faca, cat inteleg. Uitati-va ce asteapta sa le explicati mura in gura, e uluitor. Si de cate ori refac aceleasi si aceleasi greseli.

Si cum am spus de curand, ingramadirea aceea de diplome de facultati, fara legatura intre ele, aviditatea de a le strange fara sa insemne nimic, si fara sa le aduca nimic cu adevarat, doar ca sa le aiba… E incoerent ca si proiect de viata. Repet, un francez care lucreaza in recrutare imi spunea ca el nu a mai pomenit asa ceva. Pe scurt, ca nu a mai intalnit asa ceva nicaieri. Ca in Franta oamenii fac cate o facultate (rar de tot doua sau mai multe), dar stiu ceva. Iar aici, oamenii fac cate doua-trei facultati, dar nu au absolut nimic in cap. Si niciun drum serios, si nicio tinta.
Si in ce scop colectioneaza diplome, de fapt? Nu cunosc nici un angajator, oricat de neglijent, care sa te ia doar pentru acele hartii. Sau daca te angajeaza, totusi, dar tu nu stii nici pe jumate cat scrie ca ai stii, in acele hartii, nu te pastreaza. Deci, la ce folosesc acele hartii, fara acoperire?

De ce toata lumea urla ca nu e asa, ca scoala romaneasca nu scoate tampiti? De ce toata lumea spune ca e jignita scoala romaneasca, ca nu mai stiu ce?
De ce nu aveti puterea sa recunoasteti? E dureros, dar asta e. Si pentru a schimba ceva, intai trebuie sa accepti problema. Nu sa o negi.

Incep sa ajung la concluzia, trista, teribila, ca romanii sunt atat de opaci, atat de ipocriti, incat nici macar nu vor sa inteleaga care le sunt problemele. Si daca nu isi recunosc si inteleg problemele, asa vor ramane, ba chiar li se vor agrava.
Groaznice vor fi generatiile urmatoare.